Două cărţi de Andrei Pleşu

Ştefan Borbély

          Deschid computerul şi printre mesajele pe care „spamul“ nu a reuşit să le deselecteze este şi unul care vorbeşte înspumat despre „nishte kestii româneşti“. Ironii suburbane, „dezvăluiri“ acide, caustice şi – mai ales – orgoliu psihologic de om „avizat“, ca sinonim pentru înciudare şi omniscienţă. O simplă căutare pe internet pe teme autohtone generează o vastă paletă de grobianisme cinice, împărţite între sarcasme hohotitoare, vituperări justiţiare, violenţe subculturale şi lehamite. Nicăieri o vorbă senină, un crâmpei de lumină, calm contemplativ sau înţelepciune: România mileniului III arată ca o rezervaţie de nevrotici agitaţi, enervaţi de politică şi de banalul ţării în care le-a fost dat să se nască, vitrolaţi de revanşisme, gata să dea cu pumnul, cu piciorul, cu ce s-o nimeri, în orice sau oricine, fie el om sau idee. Microsocialul rostuit al anilor de dinainte de 1990 s-a dus pe apa Sâmbetei, locul lui fiind luat de sedentarismul exasperat al statului în faţa televizorului, prelungit în dinţi scrâşniţi, înjurături, cinism şi lehamite. România e, clinic vorbind, o ţară înfrântă pe termen lung de coruptocraţie, bolnavă, antimeritocratică, blocată la vârf de şmenari şmecheri şi de o suprainstituţionalizare suicidară, întreţinută de o clasă socială – cea a politicienilor venali – la a cărei proliferare cancerigenă nimeni nu se gândise înainte de 1989, în pofida analizei lucide şi nepărtinitoare care ne spunea că o ţară care a avut 38 de guverne în doar 20 de ani de democraţie liberă, cum s-a întâmplat la noi în mult-idealizata perioadă interbelică, nu prea e pregătită pentru eficienţă şi stabilitate, cu excepţia acelora asigurate de dictatură.
          Cele două cărţi din 2011 ale lui Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, respectiv Faţă către faţă: Întâlniri şi portrete, publicate de Editura Humanitas, răspund, în ultimă instanţă, unei întrebări esenţiale: cum pot rezista, într-un asemenea climat împovărător, intelectualii? Cei ce ştiu, care înţeleg, care vor o altă lume. În cinci feluri, dacă stăm să le numărăm atent. Primul e idealismul maculat: intri efectiv, conştient în jocul ambiguu al puterii şi să te laşi mânjit de el, sperând că apele se vor limpezi şi că vei putea să „implementezi“ proiecte. Al doilea e cioranismul exasperat, întins pe vastul palier dintre cinismul caustic şi bufoneria metafizică. Să te detaşezi, cu alte cuvinte, în mod histrionic de sistemul care te absoarbe, dar să laşi geamul deschis către el, pentru ca sadomasochismul să-ţi funcţioneze trepidant, ţinându-te activ în lipsa unei îndeletniciri mai lucrative. Intelectualul critic ar fi a treia opţiune. E o prelungire ingenuă a adolescenţei revoltate: dacă ţinem cont de anomia structurală a discursului public în România de azi, e calea cea mai sigură către vorbitul în deşert, echivalentă cu o stare de graţie şi cu o autonarcoză. A patra cale e ceea ce, în Faţă către faţă...., e definit ca „model Noica“: să practici sublimul credinţei în valori transcendente (filosofie, cultură, model paideic etc.) şi să te foloseşti de condiţiile chiar negative pe care ţi le oferă timpul în care ţi-este dat să trăieşti pentru a le duce la bun sfârşit. Constructivul sublim, cu alte cuvinte: noicianismul implicit pe care Pleşu l-a trăit înfiinţând Colegiul Noua Europă (unic liman de normalitate „occidentală“ pentru foarte mulţi intelectuali doritori să construiască durabil în România), lansând şi sprijinind proiecte cu bătaie mai lungă, aşa cum este, de pildă, traducerea Septuagintei.
          Toate cele patru sunt atitudini implicate în actul politic, prin complicitate sau refuz, după caz. A cincea, pe care cărţile de acum nu o cauţionează, e marginalizarea orgolioasă, decantată din refuzul – sublim şi el – al maculării: mulţi o practică în zilele noastre, creând valori şi instituţii, de care însă nu se vorbeşte, fiindcă ele nu fac parte din sistemul de zgomot al vieţii politice şi al presei de scandal care o cauţionează. Paradoxul textelor din cele două cărţi de publicistică semnate de către Andrei Pleşu – multe dintre ele au apărut anterior în Adevărul sau Dilema veche – este că, prin forţa lucrurilor, ele se nasc din chiar zgomotul pe care ar trebui să-l nege. În ultimă instanţă, Despre frumuseţea uitată a vieţii (mai ales) sugerează o dilemă circumstanţială: te poţi impune publicului din România de azi şi altfel decât printr-un dialog tensionat cu Puterea şi cu simulacrul de coerenţă şi de ştiinţificitate pe care ea o generează în mod haotic, numind-o „activitate politică“? Majoritatea politicienilor noştri nu pot deveni teme de interes constant – spune explicit Andrei Pleşu – decât cu preţul ridicolului şi al grotescului descalificant. Cu toate acestea, obsesia puterii e discreţionară, inflaţia politicului fiind una dintre distorsiunile axiologice majore pe care societatea românească le-a generat după decembrie 1989, cu complicitatea unor vârfuri ale intelectualităţii noastre, mă grăbesc să adaug. Mistificarea continuă să funcţioneze: tineri universitari se bat ca bezmeticii să ajungă în parlament, foşti umanişti fac anticameră la talk-show-uri, doar-doar vor fi băgaţi în seamă, scriitori autentici îşi subminează mercantil talentul, făcând publicistică în loc să scrie cărţi de construcţie. Politicul dizolvă valori, nivelează cariere, imbecilizează. Putem ieşi din acest impas?
          Putem, spune Andrei Pleşu în Despre frumuseţea uitată a vieţii, prin esenţializare. Cartea propune câteva „încercări de a ieşi din vârtejul actualităţii“, asimilabile contemplativismului şi terapiei realizate prin „bucurie“. Existăm trepidant, spune cartea, ne „administrăm“ satisfacţii, împliniri frugale, dar nu mai suntem în stare să trăim bucuria ca atare, s-o decantăm din valori sustrase contingentului, cum ar fi meditaţia despre sensul vieţii, despre moarte, iubire sau suferinţă, despre Dumnezeu, căutarea Lui fiind „singurul lucru cu adevărat important“ în existenţa cuiva. O ramă de ansamblu de sorginte stoică (serenitatea) şi o superioară etică de esenţă creştină (iubirea) aduc textele din carte sub aceeaşi umbrelă, modelul propus fiind acela al „saltului“ de la ordinea imediată, politică a lumii la cea elevată, subtilă a ei. Aşa cum era de aşteptat, anahoretismul nu-l atrage pe Pleşu, nici măcar ca ipoteză; dimpotrivă, modelul său dominant e cel stoic, axat pe energiile active pe care le generează un suflet pentru a contracara mizerabilismul îndârjit, agresiv din jur. Ceea ce explică inflaţia politicului din volum, dar n-o face mai digerabilă.
          În completarea acestui program, Andrei Pleşu porneşte, în Faţă către faţă..., de la două „bucurii“: aceea de a fi cunoscut câţiva oameni esenţiali în biografia sa (Noica, Al. Dragomir, Andrei Scrima, Al. Paleologu, Marin Tarangul, Theodor Enescu, M. Şora, G. Liiceanu) şi de a nu-i fi cunoscut pe alţii, care l-ar fi putut tulbura. În centrul tuturor stă Noica, prin combinaţia dintre sublim filosofic şi capacitatea de a-l exprima estetic. O povaţă: „să nu te înconjori cu uşi închise“. Reconfortantă e recunoaşterea histrionismului ca ingredient existenţial esenţial, complexul de rol îngăduindu-ţi nu numai să te desprinzi flexibil de ceilalţi, dar să te şi detaşezi de tine însuţi, a nu fi sclavul eului propriu fiind precondiţia unei vieţi fericite, adevăr decantat de către Andrei Pleşu şi din „formula“ propriei sale structuri, identificată retroactiv în combinarea unei melancolii de premiant rigid cu „frivolitatea“ autocritică administrată de către Marin Tarangul.
          Faţă către faţă... priveşte în sufletul lui Andrei Pleşu mai adânc decât au făcut-o volumele sale anterioare, semn că înaintarea în vârstă şi bolile marchează scadenţe neobservate mai devreme. Esenţială rămâne, în acest sens, conştientizarea opţiunii între rigoare şi fineţe, între geometrism şi muzicalitate, prin privilegierea, fireşte, a luxului manierist în competiţia cu austeritatea clasică. Nu se pune problema ca Andrei Pleşu să aleagă altfel, întreaga lui viaţă stând mărturie în acest sens; esenţial e – o spun şi celelalte cărţi, dar mai pregnant, poate, aceasta din urmă – cât de vinovat te poţi simţi alegând arabescul, atunci când la originile tale maieutice se află Constantin Noica... În ultimă instanţă, întreaga operă de până acum a lui Andrei Pleşu nu reprezintă altceva decât raţionalizarea eufemizantă a unei asemenea interogaţii...  

 

Ştefan Borbély

Două cărţi de Andrei Pleşu (Andrei Pleşu: Despre frumuseţea uitată a vieţii şi Faţă către faţă: Întâlniri şi portrete, publicate de Editura Humanitas, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)