N. Steinhardt şi farmecul incertitudinii

Irina Petraş

          Cartea (numărul 8 în seria de Opere editată de Polirom: Incertitudini literare, ediţie de George Ardeleanu, repere biobibliografice de Virgil Bulat, Iaşi: Polirom, 2012, 340 de pagini) reproduce volumul cu acelaşi titlu apărut la Editura Dacia (Cluj-Napoca, 1980). În Scurt cuvânt-înainte, autorul îşi defineşte maniera critică prin raportare la mecanica cuantică. Porneşte, metaforic – aşa cum ştiinţa însăşi apelează la metafore pentru a-şi numi şi explica descoperirile –, de la principiul incertitudinii al lui Heisenberg suprapus efectului de observator. Rezumând foarte simplificat, înlocuirea, în descrierea atomului, a conceputului de orbită circulară cu cel de nor lasă loc probabilităţilor, relativismului, incertitudinii. Determinarea poziţiei şi vitezei unei particule conţine erori nu doar fiindcă observatorul imprimă modificări, fie ele oricât de infime, obiectului măsurat, ci şi fiindcă manifestarea ca dualitate undă-particulă (corpuscul) sporeşte ambiguitatea şi latenţele oricărui enunţ-definiţie. Mai mult, observatorul însuşi suportă modificări în cursul măsurătorii pe care o întreprinde. Perspectiva aceasta e aplicabilă, crede Steinhardt, criticii literare. „Irezistibil relativizant“ fiind totul, „nu mai puţin decât fotonul, criticul, prin însăşi analiza lui, deviază poziţia creatorului şi a operei sale“. Situându-se împotriva oricăror tendinţe de „dogmatism şi trufie“, N. Steinhardt utilizează cu graţie incertitudinea în aprecierile sale critice, comentariul funcţionând după legi similare cu ale microcosmosului: nu trasează o orbită netă, un chenar definitiv operei cercetate, ci se înscrie în norul de sensuri şi latenţe al acesteia, căutând singularităţi, paralelisme „la distanţă“, diferenţe şi aproprieri. Cum vicisitudinile vieţii i-au arătat „caracterul neabsolut şi nefinal, ci multiplu şi discutabil al teoriilor estetice şi etice“, textul critic devine un excelent intermediar al libertăţii. George Ardeleanu îşi intitulează, de altminteri, solidul studiu introductiv chiar Incertitudine şi libertate. Ieşind de sub obsesia absolutului şi de sub tirania unului, criticul îşi ia în sarcină mult mai complicata misiune de a găsi un alt desen – de preferinţă unul senin şi echilibrat, fiindcă autonom – în covorul gândirii tradiţionale asupra unui subiect. Libertatea interpretului de artă intenţionează, indirect ori programatic, să propună o nouă viziune, care să elibereze privirea de anchilozări tradiţionale şi dobândite, de pre-judecată. Îmi vine în minte cartea lui Eugenio Barba, Casa în flăcări: Despre regie şi dramaturgie (Nemira, 2012, trad. Diana Cozma). Printre altele, teatrologul şi regizorul italian rezumă astfel ţinta inovărilor sale: „să transform privirea în viziune“. Aceasta se poate realiza prin contracararea unei anume setări a creierului uman, aceea de a pre-vedea desfăşurarea unei acţiuni şi a-i anticipa mecanic parcursul şi sfârşitul: „Văzând începutul unui gest sau al unei acţiuni, creierul sare la o concluzie“ şi se privează de gândul activ şi incert care adastă pentru a înţelege, care reface, pe cont propriu, deconstruind labirintic şi înstrăinat, înţelesul textului comun. De aceea, pentru un teatru al neliniştii, „obiectivul era de a înşela aşteptarea cinestezică. Voiam ca spectatorii să îşi proiecteze propria lor justificare asupra acţiunilor unei scene care în final avea o valoare sau un sens diferit de cel arătat de acţiuni. Prin acest oximoron senzorial, puteau trăi experienţa unei experienţe, a unei realităţi glisante, turbulente care nu se lăsa dominată la prima vedere şi pretindea a fi scrutată“. Rezultatul e un păienjeniş de posibile sensuri, similar norului lui Heisenberg. În acelaşi fel, incertitudinile literare ale lui N. Steinhardt îşi autoinduc neliniştea şi nesiguranţa pentru a căuta sensuri tainice, surprinzătoare prin simplitatea lor copilăroasă. Pornind de la Jules Verne, de pildă, va conchide că „există şi va exista mereu […] o sete de simplicitate şi o nevoie de certitudine care sălăşluiesc în mintea adultului ca o trăsătură prelungită din stadiul copilăriei şi păstrată în penumbră“. O „inimă şi o căutătură de copil“ sunt instrumentele libertăţii şi ale gândirii active. În felul în care pentru Iordan Chimet, şi el comentat în cartea incertitudinilor, „suprarealitatea există, oamenii îi spun realitate“. Simplitatea secondată de o cultură peste medie şi de o vastă bibliotecă-martor poate spera accesul la esenţe. Fiindcă „niciun univers nu este complet şi unic, «gata la cheie» şi-n stare de funcţionare fără de precipitantul denumit artă“ (Eminescu credea tot astfel că poezia nu e „gata ca o fotografie“, căci sunt „puteri constructive în noi“), saltul de la privire (comună, rutinată) la viziune (personalizată, îndrăzneaţă, subiectivă – „orice interpretare tăgăduieşte perfecta obiectivitate“) e tentat în fiecare comentariu. „Numai ochiul omului (conştiinţa sa totalizatoare, percepţia sa de însumare, contextul său integrator, eul său nedefinibil) făureşte şi menţine teatrul“ lumii artistice şi al lumii în întregul ei. Polul cunoscător, ar zice Camil Petrescu, şi realitatea necesară sunt aduse prin efortul cunoaşterii unul în pragul celeilalte, cu ajutorul cuvântului şi al valenţelor sale multiple şi libere. Textele despre literatură şi pictură lucrează pe principiul contracarării efectului de pre-gândire, pre-vedere. Din lene ori comoditate intelectuală, cititorul, specializat ori nu, sare pe scheme deja configurate de predecesori şi le aplică mecanic, ca şi cum ar fi certitudini. Steinhardt lasă norul de incertitudini, probabilistic şi viu, în alertă, se înscrie în forfota lui şi culege sau formulează opinii divergente, nu neapărat fundamental altele, dar cu un sâmbure de noutate, de contrarietate care să scoată polul cunoscător din indolenţa datului. Privirea amănunţită şi scrutătoare, dispusă să primească şi să proceseze oricâte atingeri şi intersectări, motivează şi pledoaria sa în favoarea impresionismului. Atras de ceea ce e dincolo de „amăgitoare părelnicii“, pictorul impresionist pictează „ansambluri de molecule şi atomi, mişcarea browniană, forfota punctelor materiale şi curgerea nanosecundelor“ transmiţând privitorilor artei lui „dubla senzaţie (melancolică şi fermecătoare) a ruperii realităţii în tainice componente“. Eliberat de vederea globală a locurilor comune, ochiul accede la fragment, particulă, detaliu, ţinând „teatrul“ în picioare. Realismul e ceea ce vezi cu ochii şi cu imaginaţia, deopotrivă, e un transfer permanent de „realism“ între lumea reală şi receptarea ei activă. Scaunul lui Van Gogh, fotoliile cu huse albe ale lui Petraşcu, uşile lui Gherasim exaltă vorbirea lucrurilor. În orice interpretare, intră în joc un temperament, o personalitate. „Totul, în artă, nu-i să fii obiectiv, ci să citeşti (în forme şi culori, în cuvinte, în sunete) spectacolul“, să te laşi impregnat de „misterul încâlciturii“ care intensifică farmecul şi „desfide orice pricepere prea clară, orice răspuns prea răspicat“. O competenţă îndoită şi cutezătoare.
          N. Steinhardt aplică metoda aceasta glisantă şi când e vorba despre propria experienţă de viaţă. Închisoarea, de pildă, nu e descrisă în culorile negre obişnuite şi oarecum stereotipe, ci măsurată dintr-o perspectivă nouă, uimitoare, în care libertatea nu e exclusă. Vorbind despre personajul lui Buzura din Feţele tăcerii, notează: „vieţuirea în subteran, în nenorocita aceea de trapă, în ascunzişul acela infect i-a dezvăluit vremelnicia tuturor lucrurilor şi l-a ridicat deasupra tărăşeniilor traiului pur instinctual“, l-au învăţat ce e viaţa, ştie mai mult despre ea decât cei care au trăit în cârciumi, la şedinţe, la cozi. Ca şi pentru Oscar Wilde, „închisoarea şi suferinţa nu au fost experienţe inutile“, a învăţat ce e realul, a urmat „şcoala realităţii“. Închisoarea, dar şi mânăstirea devin locuri de evadat din cercul condiţionărilor exterioare, retragere din lume, voită sau impusă, dar acceptată şi exploatată din plin.
          Lecturile sunt chiar trepte înspre integrarea fiinţei prin valorificarea privirii incerte şi libere pe care arta o propune. În plus, Arta asigură ţinuta şi în cele două arte derivate şi implacabile, arta de trăi şi arta de a muri. Steinhardt îl citează pe Malraux: „Nu spre a muri mă gândesc la moartea mea, ci spre a trăi“. Îmi convine această potenţare a vieţii prin gândul lucid al finitudinii.
          Gheorghe Grigurcu are dreptate să reţină „chipul delicios subiectiv“ în care scrisul lui Steinhardt capătă un aer de confesiune intelectuală. În toate paginile sale e un efort continuu de înţelegere, de cuprindere, de mlădiere.

 

Irina Petraş

N. Steinhardt şi farmecul incertitudinii (N. Steinhardt, Incertitudini literare, ediţie de George Ardeleanu, repere biobibliografice de Virgil Bulat, Iaşi: Polirom, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)