Stimate domnule Dumitru Ţepeneag,

V-am auzit, de cînd am avut, la începutul anilor 1990, bucuria să vă cunosc şi pînă astăzi, vorbind despre cît de greu este să publici traduceri din literatura/cultura română în Franţa. Cum vi se pare că stau lucrurile în acest moment? Este mai uşor astăzi să publici un autor român în Franţa? Care sînt mecanismele prin care literatura/cultura română ar putea ajunge să fie tradusă, cunoscută, difuzată, comentată în Franţa? Ce ar trebui să facă România pentru a ajunge, din punct de vedere cultural, în rîndul lumii, ca să zic aşa? (Marta Petreu)


DUMITRU ŢEPENEAG
scriitor şi traducător

          Nu e uşor de publicat literatură română în Franţa, dar e mai puţin dificil decât în alte părţi, decît în SUA, de pildă. Literatura română e considerată ca fiind o literatură marginală, venită târziu, mult mai târziu, la ospăţul literar european. N-am înţeles niciodată de ce, în perioada dintre „cele două războaie“, când nu exista nicio restricţie de circulaţie a scriitorilor şi a operelor, nu a încercat niciunul dintre marii noştri poeţi să se facă tradus şi publicat în ţările pe care le frecventa fără nicio oprelişte. Un Lucian Blaga, de pildă, care a studiat în Germania şi nu avea nicio dificultate de contact, sau Ion Barbu, Arghezi etc. În disputa dintre E. Lovinescu, apărător al sincronismului în literatură, şi G. Călinescu, predecesor al protocronismului izolaţionist, cel de al doilea a avut din păcate câştig de cauză.
          Apoi au venit războiul, comunismul, ceauşismul, izolarea s-a accentuat. Paradoxal, tocmai în această perioadă s-au făcut şi primele încercări de sincronizare: Şcoala de la Târgovişte, grupul oniric etc.
          După 1989, ieşind din izolarea fortaţă, scriitorii români s-au năpustit optimişti şi egoişti în Europa, fiecare declarându-se unic şi genial. Am asistat la câţiva ani ridicoli. Pe plan instituţional, nici aici nu s-a acţionat cum trebuie, cei desemnaţi să organizeze promovarea culturii şi literaturii nefiind la înălţimea misiunii lor.
          Abia în 2006, Institutul Cultural Român, care a luat locul Fundaţiei Culturale, şi-a propus să treacă la o acţiune de promovare cât mai sistematică. Nu fără idei greşite, favoritisme, cheltuieli exagerate etc. De pildă, faimoasa listă „a celor 20“ n-a stârnit numai gelozie în rândul celorlalţi scriitori, dar a demonstrat că nu s-a înţeles că editorii occidentali vor să aleagă ei autorii şi nu acceptă să li se impună. De altfel, în ciuda subvenţiilor generoase, lista a fost respinsă de majoritatea editorilor europeni sau americani; o singură editură universitară din sudul Angliei, obscură şi fără difuzare, s-a angajat să publice autorii menţionaţi. Daţi-mi voie să insist asupra acestui punct: se poate găsi oriunde, în orice ţară, un editor à compte d’auteur, dar, odată publicat în aceste condiţii, un scriitor nu se bucură nici de difuzare şi cu atât mai puţin de comentariile presei. Singura lui satisfacţie e să-şi vadă cartea tipărită şi frumos aşezată în biblioteca personală şi, eventual, a prietenilor.
          În pofida greşelilor care i se pot imputa, ICR-ul condus de Patapievici a reuşit să publice zeci şi zeci de scriitori români. Niciodată literatura română n-a fost atât de prezentă în vitrinele librăriilor europene. Sper ca noua conducere a Institutului Cultural Român să corecteze greşelile şi abuzurile, dar să păstreze aceeaşi linie de promovare a literaturii române.
          Va ajunge literatura română „în rândul lumii“, aşa cum spuneţi? Va fi foarte greu, va trebui multă răbdare şi, mai ales, o solidaritate sporită în rândul scriitorilor români, care trebuie să înţeleagă că nu au decât de pierdut dacă, în afara ţării, continuă să se bârfească ori chiar să-şi spună sincer părerea unii despre alţii...

 

Dumitru Ţepeneag

Salonul Cărţii de la Paris, martie 2013

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)