Paranoia

Ştefan Bolea



1. Despre paranoia din punct de vedere existenţial

          Paranoia este o formă alterată a solipsismului. Sunt posibile cel puţin două forme de paranoia: fie descoperi că eşti singurul existent real într-o lume în care toţi ceilalţi sunt simulări, fie realizezi că eşti o simulare într-o lume reală. Prima formă a fost întemeiată de Philip K. Dick în nenumărate romane, expresia ei clasică fiind explorată în Time Out of Joint. A doua formă a fost expusă de regizorii James Mangold şi M. Night Shyamalan în Identity şi Sixth Sense. Ne vom referi în continuare la prima ilustrare a conceptului de paranoia, pentru că cele două variante îşi corespund reciproc. 
          Paranoia, „altă cunoaştere“, mai exact „cunoaştere alternativă“, este capabilă să altereze viziunea asupra lumii prin modificarea percepţiei. Dacă experienţa consumului de substanţe halucinogene este orientată către căutarea necondiţionată a plăcerii în vederea deschiderii lumii ca rai, paranoia nu poate fi înţeleasă în absenţa intensificării absolute a durerii (care izolează mai acut decât angoasa), relevând lumea ca iad. Dacă angoasa te scoate din circuitul lui das Man, la fel ca boala, care te teleportează din „cercul strâmt“ al rutinei zilnice, paranoia, ca transformare a percepţiei, ca excurs în subrealitate, este o călătorie în infern. Pe lângă izolarea extremă, paranoia mai aduce şi despicarea Dasein-ului de In-der-Welt-Sein, mai simplu spus, separarea dintre sine şi lume. Nu numai că individul este transportat din lumea aceasta, Dasein-ului îi este tăiată legătura dintre el şi sine însuşi. Pierzând In-der-Welt-Sein-ul şi Mit-Sein-ul, asemenea asceţilor din deşert, care sunt totuşi legaţi de lumea abandonată prin firele resentimentului şi nostalgiei, Dasein-ul se pierde pe sine.
          „Lumea nu există, doar eu exist. Eu sunt zeul în jurul căruia se roteşte lumea. Nici eu nu mai exist…“ Pentru a ilustra separarea dintre sine şi sine putem face apel la autoritatea lui Eminescu: „Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,/ Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu./ Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine? … Parc-am murit de mult“.1
          În paranoia lipseşte legătura dintre individ şi lume („sunt contrareprezentarea lumii“) şi liantul dintre sine şi sine („un ocean de smoală mă divide“). Teritoriul descoperit în inima lumii, în golul fiinţei, este iadul înţeles ca stare mentală. După cum îi arată etimologia, paranoia este o formă de cunoaştere. De cunoaştere a lumii ascunse, a subrealităţii, a fondului întunecat al existenţei, a evidenţei că iadul este imanent, aici şi acum. Dacă angoasa morţii ne ajută să transgresăm inautenticitatea (condiţia omenesc preaomenească a Dasein-ului), paranoia ne scoate din lume şi din noi înşine, spărgând unitatea inerentă a existentului ( „I am not what I am“2 [Iago], „myself am Hell“3 [Lucifer]), relevând demonicul, mai precis caracteristica fundamentală a damnaţiunii (eterna reîntoarcere a plevei, a mizeriei, a insuficienţei).
          Suferinţa trece dincolo de sine, ajungând la un vanishing point, în care nu mai există nici lumea, nici Dasein-ul, care au implodat, lăsând în urmă o umbră care schimonoseşte semnalmentele existentului. Mai poţi să te numeşti om dacă pierzi In-der-Welt-Sein-ul şi Mit-Sein-ul? Imposibil! Atunci ce nume există pentru cel care, după ce a renunţat la lume şi alteritate, s-a pierdut pe sine însuşi? Paranoicul face parte din specia extraterestră, care şi-a făcut sălaşul în iad şi cuibul în abis.


2. Paranoia şi ambiguitate

          Dacă am concepe ambiguitatea ca iluzie4, am avea un conflict între aparenţă şi aparenţa esenţei. S-a pierdut reperul esenţei, încât discuţia se rezumă la distincţia dintre simularea a şi simularea b. Ambiguitatea se reduce la un joc de reflexii: soarele nu mai luminează decât în peşteră, fiind o imitaţie pe calculator a soarelui prim. De la ambiguitatea ca iluzie, trecem la ambiguitatea ca paranoia: „totul este falsificat, totul – regizat“. Dacă interpretăm această idee auditiv, găsim descrierea sa în Cadavre în vid de A. E. Baconsky: „În biserica goală predică fără încetare un glas înregistrat pe o bandă de magnetofon“.5 Caracteristica ambiguităţii este privirea obturată, neclară. Vezi de fapt o transmisiune care simulează realitatea.
          Realitatea poate fi observată din cel puţin trei unghiuri:
          a) suprarealitatea (ezoterică, obscură, văzută cu „ochiul inimii“);
          b) „realitatea“ (exoterică, banală, observată cu ochiul fizic);
          c) subrealitatea (pararealitatea distorsionată a ambiguităţii, văzută cu ochii unui spirit maladiv).
          Apelând la o psihanaliză drastică, putem spune că ambiguitatea este o isterie provocată de pierderea irevocabilă a esenţei. Toate cele trei componente ale inautenticităţii deplâng pierderea esenţei, a originii, a rădăcinii, a lui arché, constituindu-se ca modalităţi de gestionare a absenţei principiului fondator. De altfel, cum să ne descurcăm într-o lume în care corespondentul esenţei este aparenţa ei? Flecăreala „închide“, „omite […] să revină […] la temei“, este „dezrădăcinată“.6 Dasein-ul sub curiozitate „se dezrădăcinează“.7 Ambiguitatea, ca iluzie, ca paranoia şi privire neclară, osândită la o subrealitate distorsionată, falsifică. Nu mai putem fi originari, când noul a trimite la noul b (care trimite la g, etc.) (curiozitatea8), nici atunci când plutim în lipsa de temei, orice deschidere devenind deschidere-închidere (flecăreala), nici atunci când nu suntem în stare să discernem între lumina originii şi ceea ce este împrumutat, reciclat, derivat (ambiguitatea). Flecăreala este dez-rădăcinare prin îndepărtarea de temei şi prin dezaproprierea „esenţei“. Curiozitatea este dez-rădăcinare prin explorarea compulsivă a noului. Din punct de vedere teologic, putem întemeia curiozitatea ca împrăştiere: absenţa unui centru de greutate, absenţa unei direcţii, absenţa unor comandamente interioare. Curiozitatea aminteşte de comportamentul unui sclav eliberat, incapabil să asculte de sine însuşi, al unui sclav menit să-şi schimbe stăpânul. Nu se observă că procesul înlocuirii noului cu noul nu aduce nimic nou. Greisch postulează o distincţie între mirare şi curiozitate.9 Putem înţelege această distincţie nu numai prin diferenţa dintre o imobilitate contemplativă şi o dispersie lipsită de sens. Mirarea face o breşă în ordinea prestabilită, aruncând o lumină nouă asupra obiectului contemplat. Prin mirare avem acces la sursă: vezi obiectul în originaritatea sa, aşa cum nu l-ai mai văzut niciodată. Mirarea este de fapt un soi de privire fundamentală, în timp ce curiozitatea este o privire oarbă, care nu înregistrează nimic: vezi obiectul falsificat (pentru că nu te uiţi cu adevărat la el), apoi te preocupi cu simulările sale succesive.Ambiguitatea este dez-rădăcinare prin falsificarea distincţiei dintre sursă şi derivaţie ori dez-rădăcinare printr-o percepţie falsificată asupra sursei. (Cine a fost primul? Creatorul sau creatura? Ambiguitatea vede doar umbra unei creaturi capabile să-şi cloneze creatorul.) Ambiguitatea trebuie concepută ca distorsionare a privirii (mai general, a percepţiei). Nu mai există o primă privire, ci doar o privire târzie, programată să nu vadă „ce este ascuns“ (suprarealitatea ezoterică), să nu vadă „ceea ce este“ (realitatea ca atare), să vadă doar pararealitatea, falsul ca real („ce nu este“ drept „ceea ce este“) şi realul ca fals („ce este“ prin „ce nu este“). Dacă ambiguitatea este modalitatea de a explora inautenticitatea, prin ce mijloc avem acces la autenticitate? Clipele în care percepem fulgerător esenţa existenţei, în care ne sincronizăm conştiinţa la adevărul personal, în care facem saltul către o regiune de cele mai multe ori acoperită, obnubilată sau de-a dreptul falsificată, momentele extatice de trezire ţin de o iluminare subită, probabil metafilozofică, greu de redat într-un discurs riguros. Este însă evident că acele momente vor fi schimonosite de-a lungul imersiunii în cotidianitate de jocul ambiguităţii, care va face tot posibilul pentru a arunca cu noroi pe o pretinsă relevare a existenţei. Atunci când trăieşti toată viaţa căzut în inautenticitate, autenticitatea ţi se va dezvălui inevitabil tot ca inautenticitate.


1. Mihai Eminescu, Melancolie, in Opere alese, vol. 1, ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1964, p. 76.
2. William Shakespeare, Othello, Wordsworth: Ware, 1992, p. 5.
3. John Milton, Paradise Lost, ed. James Prendeville, Paris: Baudry’s European Library, 1850, p. 106.
4. Jean Greisch, Ontologie et temporalité: Esquisse d’une interpretation intégrale de Sein und Zeit, Paris: PUF, 1994, p. 224.
5. A. E. Baconsky, Aleluia, in Cadavre în vid, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1969. 
6. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti: Editura Humanitas,  2003, p. 231.
7. Ibidem, p. 235.
8. Curiozitatea răspunde la întrebarea: „noul s-a învechit?“ cu  „Nu şi noul «nou»“!
9. Greisch, p. 222.

 

Ştefan Bolea

Paranoia

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)