Repetabila Românie şi trecutul niciodată încheiat

Diana Damian

          Piesa Drumul spre Indii a avut de curând premiera în Studioul Euphorion al Teatrului Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj, ca parte a programului Cluj 05 Teatru al Asociaţiei Jad, care aduce în faţa publicului mai mulţi autori clujeni în viaţă. Autorii, Ovidiu Pecican şi Alexandru Pecican, împreună cu regizorul Vadas László, aduc în faţa spectatorilor, într-o cheie tragi-comică, unele dintre temele existenţiale, devenite laitmotive, ale României noastre de ieri, de azi şi dintotdeauna. Tocmai din acest motiv piesa, scrisă în 1984, despre evenimente care au avut loc cu sute de ani în urmă, se dezvăluie spectatorilor drept piesa în desfăşurare chiar azi la jurnalele de ştiri televizate ori radiofonice. Mereu România a fost o ţară frumoasă şi încă bogată, din care o mână de oameni furau cu nesaţ tot ce prindeau şi ce puteau (caii, aurul, grânele). Realismul simplist este, în Drumul spre Indii, înlocuit de o perspectivă fals istorică, de fapt parabolică, asupra scenariilor politice arhetipale care surprind altă realitate, mai adâncă, decât cea perceptibilă imediat. Impactul emoţional este puternic, atât în zona exploatării umoristice a subiectului – un voievod recent înscăunat de turci în Moldova caută calea cea mai la îndemână de a rezolva problemele locului –, cât şi în cea dramatică, unde încadrarea subiectului într-o ramă (punerea în scenă a unei psihodrame de către un terapeut dintr-un stabiliment de sănătate mentală) captează şi solicită reacţii empatice imediate. Actorii – Emanuel Petran (Vodă), Elena Ivanca (comisul Iacob), Ileana Negru (vornicul Hâncul), Patricia Brad-Boaru (vistiernicul Iordache), Leonard Viziteu (Mitropolitul) şi Andrei Brădean (istoricul/doctorul) – reuşesc să treacă, într-un timp-record şi convingător, de la starea de pacienţi taraţi, în gura cărora replicile se descompun ca în teatrul absurdului, dezvăluind mecanica şi rutina limbajului, la statutul de suporţi umani ai protagonistului angajat în autodescoperirea originilor traumatice ale stării sale. Iluminarea personală, stârnită de reactualizarea unei amintiri dureroase, readuce personajul în planul realităţii zguduitoare, precipitând o decizie pe măsură: respingerea şi refugiul definitiv în tărâmul fantasmatic al decompensării psihice. O soluţie „neagră“ şi, în acelaşi timp, eliberatoare, către care viziunea sumbră a regizorului conduce aproape matematic. Prim-planului ocupat de actori îi corespunde mereu un fundal plin când de clişeele cinematografice celebre ale istoriei imaginate în termenii celei de a şaptea arte (Sergiu Nicolaescu rămâne brandul pentru acest tip de eroizare naţională), când de cele ale unei naturi minunate, încă virgine, despre care însă ştim cu certitudine astăzi că este devastată metodic de o exploatare nesăbuită, dar permanentă. Între istorie, ecologie şi psihologie, piesa confiscă atenţia şi acaparează sufleteşte vreme de circa o oră un public redus, prin dimensiunile sălii, la intimitatea cu actorii, producând catharsisul aşteptat, dar şi alimentând cu interogaţii acute asistenţa. Plin de nerv, parodic shakespearian, Emanuel Petran oferă prilejul unui contrast puternic grupului de boieri, în care fiecare voce, cea infantil-vicleană a Ilenei Negru, cea grijuliu-maniacală a Elenei Ivanca, cea pulsional-crispată a Patriciei Brad-Boaru şi, mai ales, cea umil-manipulativă a lui Leonard Viziteu, se confundă într-un cor de cvasimarionete politice, aproape o parodie vizibilă a corului din tragediile antice. Vizibil printr-un alt tip de contrast, cel dintre absurd şi firesc, este raisonneur-ul Andrei Brădean, doctorul care asigură contactul pacienţilor lui cu realitatea, dar care eşuează, în demersul lui, nu dintr-o vină proprie, ci fiindcă realitatea… nu îl confirmă în bunele lui intenţii.
          Drumul spre Indii este o reîntoarcere la teatrul clasic (popular), în toată rotunjimea lui, teatrul pentru marele public (nu doar pentru specialişti), culmea, prin utilizarea câtorva procedee consacrate de avangardele secolului al XX-lea (de la Pirandello şi Brecht la Piscator şi Beckett). Textul prilejuieşte un spectacol care, în acelaşi registru de accesibilitate ca şi spectacolul Insula al Adei Milea, este potrivit unui teatru care, prin însuşi statutul lui, este şi se cuvine să fie naţional, adresându-se atât esteţilor, cât şi unui public mai divers şi mai mare.

 

Diana Damian

Repetabila Românie şi trecutul niciodată încheiat

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)