În drum spre Indii

Nora D. Colţea

          Ultima premieră de la Studioul Euphorion al Teatrului Naţional din Cluj, a treia dintr-un grupaj de cinci cuprinse într-un proiect teatral al dramaturgilor clujeni contemporani, Cluj 05 Teatru, a fost Drumul spre Indii de Ovidiu Pecican şi Alexandru Pecican. Cei doi autori, născuţi şi crescuţi în Arad, au poposit la Cluj de foarte tineri. Ovidiu pentru a-şi întregi fiinţa şi impulsul spre istorie, iar Alexandru pentru a-şi împlini abilităţile ludice, urmînd cursurile de regie ale Facultăţii de Teatru de la universitatea clujeană. Jucăuşi, cameleonici, cu o extraordinară mobilitate interioară, ei sînt mereu în lume. O lume caragialiană, din perspectiva trăirii în mijlocul oamenilor, în dorinţa nestăvilită de a stabili mereu contacte, relaţii, schimburi ideatice. Ovidiu şi Alexandru, veri primari (şi nu fraţi, cum multă lume crede, ceea ce nici nu e prea departe, de fapt, de adevăr, relaţia dintre ei depăşind cu mult „gradul doi“), neliniştiţi şi implicaţi în viaţa urbei prin însuşi parcursul existenţei lor, au imaginat mai multe piese de teatru, reunite în volumul Arta rugii (2007), precum şi un roman SF, Razzar, apărut în 1998.
          Drumul spre Indii, scris în 1984 şi cuprins în volumul de teatru Arta rugii (2007, premiat de filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor), iese la public abia acum. Printr-o „licenţă regizorală“, Vadas László a optat pentru plasarea acţiunii într-un ospiciu, unde medicul psihiatru ne introduce în bucătăria internă a vindecării bolnavilor. Asistăm astfel la o şedinţă de psihodramă în care boierii din ospiciu se vor mobiliza, cel puţin la nivel ideatic, în pregătirea unei călătorii spre India, unde îi aşteaptă comori nenumărate, mirodenii scumpe, mătăsuri somptuoase. Drumul lor, presărat cu imagini fastuoase proiectate pe un ecran – tot atîtea imaginaţiuni ale minţii lor –, este menit a-i readuce într-o stare de sănătate, zdruncinată, poate, de prea multele şi variatele probleme din viaţa de dincolo de zidurile ospiciului. Preumblîndu-se printre boieri, Vodă musteşte de idei: pentru a pleca în călătorie, va construi propria flotă; banii vor fi adunaţi din biruri; poporul va trebui să ducă în spinare aceste taxe în urma cărora „flotila“ va fi încropită. Un alt gînd genial al aceluiaşi Vodă constă în a împînzi „Evropa“ cu copiii româncelor plecate în „pelerinaje“ vestice. Şi-atunci „Evropa a noastră fi-va“. Se va vorbi româneşte peste tot, se va institui un adevărat imperiu. Textul abundă de trimiteri, de o satiră violentă, la viaţa politică actuală. Flota pe care ţara, cu mari sacrificii, o pune pe picioare va fi vândută însă de nimeni altul decât de Vodă. Schimbînd finalul piesei pecicaniene – în care călătorii atingeau pământul Indiei, găsind acolo, spre marea lor uimire, nişte „aschimodii“, „slăbănogi şi schilozi“, „mai flămânzi ca ai noştri“, şi care, spre uluirea boierilor, „glăsuiesc pre limba noastră“, fraţii veniţi de peste mări şi ţări liniştindu-şi „compatrioţii“: „Fraţilor, am venit cu gânduri bune! Noi suntem fraţii voştri din Evropa turcului. Vă aducem fericirea ca să trăiţi bine!“ –, opţiunea regizorului se îndreaptă spre rămînerea/reîntoarcerea în captivitate.
          Psihodrama este pusă la cale de Doctor – Andrei Brădean (Istoricul-grămătic în acelaşi timp). Boierii, maleabili, se transformă de la un moment la altul, din supuşii docili în figurile ameninţătoare, ofensive la adresa unui domnitor incapabil să mai conducă destinele „ţărişoarei noastre“. Actriţele devenite comisul Iacob – Elena Ivanca, boierul Hîncul – Ileana Negru şi boierul Iordache – Patricia Brad-Boaru reuşesc să-şi individualizeze personajele printr-un comic savuros presărat cu ticuri nervoase. În interpretarea Elenei Ivanca, Iacob comisul are obsesia maniacală de a culege mereu scame de peste tot, cu o figură de supus umil şi care, speriat de „ieşirea la rampă“, aşteaptă cu nerăbdare să-şi termine replica pentru a se ascunde în spatele unor ochelari imenşi. Ileana Negru face din boierul Hîncul un prostănac hîtru, care mereu închide un ochi, ca pentru a nu mai vedea atîtea nedreptăţi făcute de un Vodă despotic. Vistiernicul Iordache al Patriciei Brad-Boaru are ochi imenşi, ieşiţi aproape din orbite de spaimă din cauză de vistierie, care e ca „hornul cuptorului… Bate vîntul, doamne. Bate vîntul“. Leonard Viziteu (Mitropolitul) conferă personajului doza de slugărnicie, dublată de viclenie, pe care acesta o cere. Vodă, în interpretarea lui Emanuel Petran, trece cu nonşalanţă nedisimulată de la starea de euforie, provocată de ideile genialoide, la melancolica aducere-aminte a unei copilării fericite, ajungînd la zbaterea neputincioasă a omului neîmpăcat cu trecutul, care nu mai poate fi schimbat în niciun chip şi care îi declanşează adevărata criză existenţială. Pilon al întregii poveşti, Emanuel Petran-Vodă ţine cîrma goeletei în fabuloasa călătorie spre Indii.  
          Cronica măreaţă pe care Vodă a poruncit să fie scrisă, întru preamărirea faptelor lui de vitejie şi propăşire a poporului pentru care, de fapt, nutreşte un imens dispreţ, eşuează între zidurile ospiciului. „V-am luat pământurile şi n-aţi zis nimic. V-am închis şcolile pentru pruncii voştri şi n-aţi zis nimic. V-am luat pîinile şi aţi mulţămit. V-am călcat în copitele calului ca pe nişte zdrenţe şi voi mi-aţi pupat mîinile. V-am scuipat în faţă şi v-am izgonit în lume. Aţi luat calea bejeniei, prin străini, şi acolo îmi slăviţi numele… Puah!“, trăieşte voievodul momentul deşteptării la cruda realitate a spitalului. Ori, poate, a spaţiului concentraţionar în care până şi cel ce asupreşte este nefericit? Fiecare spectator va răspunde după cum simte că ar fi mai adecvat.

 

Nora D. Colţea

În drum spre Indii

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)