Existenţe neclare

Jakub Kornhauser



Sub formă de gheaţă

Apa în sine nu m-a interesat niciodată. Părea prea vidă, cu toate că putea să ascundă nenumărate secrete. Mult mai interesantă era în timpul iernii, sub formă de gheaţă. Rezervoarele mari de apă, chiar şi lacurile, mai ales cele de munte, dispăreau iarna sub stratul gheţii şi al zăpezii. În faţa mea la fel dispărea şi viaţa, stârnită de apă. Deoarece mi s-a zis că în lac s-a înecat ursul, prea greu ca să se poată ţine chiar şi pe acele gheţuri late, mă opream pe mal în aşteptare.


Măcar cea mai mică atenţie

Un timp nu am vorbit deloc. Aveam temei să cred că de acum se va auzi glasul inimii mele, dar domnea o tăcere surdă. Priveam femei frumoase cum intrau şi ieşeau, fără să-mi acorde măcar cea mai mică atenţie. Nu ştiu să estimez dacă am fost eu cel despărţit de ele sau ele de mine. Inima mută doar exista, încăpătoare ca o biserică, legată de mine cu neputinţa de a se desprinde.


În afară de picăturile de rouă

Însă aurul nu exista cu adevărat. Am fost învăţat să caut aurul în zilele însorite, printre frunzele căzute toamna timpuriu. Eram convins că frunzele ridicate de vânt îşi pierd polenul auriu care se depune pe firele de iarbă. În afară de picăturile de rouă nu găseam acolo nimic ce ar putea fi aur. Apoi stăteam în tufiş la pârâu, iar pădurea îmi răspundea cu foşnetul său tăcut.
 

Paloarea nisipului

În timpul călătoriei mele prin deşert, singurul obiect care îmi atrăgea atenţia era un glob de sticlă cu diagonală de câţiva metri aflându-se la o anumită distanţă de mine.

Interiorul globului era o pată neagră, de departe nu reuşeam să întrezăresc ce înfăţişa. Globul aluneca pe dune de nisip palid, absolut fără foşnet, şi atunci aveai impresia că pluteşte în aer. Sticla scînteia orbitor, justificând paloarea nisipului. Nu, sticla trebuia să fie sticlă, altfel ar trebui să susţinem că viaţa nu este viaţă.


Suprafeţe aspre

Clădirea era compusă numai şi numai din scări. În ciuda tuturor încercărilor, nu am reuşit să găsesc înăuntru nimic altceva, peste tot doar trepte, urmând una după cealaltă, cu suprafeţe aspre. Deşi starea şi aranjamentul lor permiteau drumeţii destul de lungi, niciodată nu garantau întoarcerea, nici măcar întoarcerea la locul de unde s-a pornit. Era greu de constatat dacă te apropiau de ţintă sau dimpotrivă: impresia de a fi tot mai aproape de punctul de ieşire cu fiecare metru parcurs te însoţea mereu.

Din volumul Niejasne istnienia [Existenţe neclare]
(Sopot: Biblioteka „Toposu“, 2009)

Traducere din limba poloneză de MATYLDA SOKOL

 

Jakub Kornhauser

Existenţe neclare

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)