Tema singurătăţii

Ovidiu Pecican

          Cu Femeile insomniacului (Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2012, 190 p.), Radu Ţuculescu trece la un nou exerciţiu de virtuozitate. El scrie, în fine, o carte paganiniană, unde naraţiunea este interpretată pe o singură coardă: cea a solitudinii, melancoliei şi bluesului. Aproape că nu mai trebuia să adaug al treilea element, el rezultând cu necesitate din primele două. Exerciţiul nu este la îndemâna oricui şi nu este de ajuns să fii un intim nărăvit al muzicii pentru a-l izbuti. Ca să îl poţi face trebuie să te poţi îndepărta suficient de reţetarul consacrat al prozei pentru a socoti cuvintele, frazele şi secvenţele ca elementele unei partituri, ca o compoziţie muzicală. Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu elementele de conţinut din care se plămădeşte un text în proză. Ca să îţi iasă, trebuie ca personajele, întâmplările, decorurile să devină, la rândul lor, notele unei ştime.
          S-a glosat în fel şi chip pe această temă, mai cu seamă după ce Thomas Mann a scris – explicând ulterior în jurnalul de creaţie anexat romanului – Doctor Faustus. În câmpul teoriei literare, chestiunea „muzicalităţii“ prozastice a pus-o şi a tratat-o magistral (în legătură cu F. M. Dostoievski) Mihail Bahtin, vorbind despre „romanul polifonic“.
          Radu Ţuculescu nu face însă polifonie aici. El nu alternează vocile şi nu le împleteşte simfonic. Cu toate acestea, Femeile insomniacului se cuvine înţeles ca o creaţie romanescă de o muzicalitate indiscutabilă. Ceea ce contează mai mult decât secvenţele din care autorul alcătuieşte fragmentele biografice despre Septimius Ilarie (poate un nume care vine de la septimă şi de la ilar, semnificând împreună, cine ştie, derizoriul, rizibilul) sunt fluxul ritmic, tonul, reluările de motive şi permanenţa temei, subliniată de anumite prezenţe (poetul „mut“, Giuseppe etc.), de fundalul muzical de referinţă (interpreţi, compozitori şi titluri de referinţă din muzica americană a sec. al XX-lea se succed în atmosfera restaurantului numit Acvariu). Un sarcasm şi o duioşie subliminale subîntind existenţa unui jurnalist înzestrat dar neambiţios, trăitor în vremuri de suspiciune – sugestie prezentă şi în porecla atribuită restaurantului, Acvariul unde se adună „peşti“ umani de tot soiul, care de care mai coloraţi, sub transparenţa simbolică unde ochiul ubicuu al regimului poate vedea totul, supraveghea totul… –, împăcat cu propria, prudentă, nedezvăluită în cauzele ei, solitudine.
          Structura romanului e liniară, fără digresiuni. Din acest punct de vedere, el pare mai degrabă o povestire înşiruită pe aţă cu economie şi maximă simplitate, deşi cu sincope. Episoadele din copilărie nu dezvăluie sursele unor eventuale complexe, căci romanul nu este psihologic şi nu vizează sondări în inconştientul protagonistului. Nimic balzacian în derulările vieţii lui Septimius Ilarie, realismul lui Ţuculescu fiind aici atât de decantat, încât nici măcar tentaţia unei simbolizări îngroşate nu îi poate fi reproşată. Există mereu un surâs în colţul gurii de Cheshire Cat a naratorului, şi el se referă la abordarea polemică a poveştii în raport cu aşteptările cititorului la exemplaritate. Nimic înalt semnificativ, simbolic, nimic eroic, tragic ori comic în chip hotărât în mica odisee a ratării lui Septimius. Cel care aşteaptă ceva de felul acesta aşteaptă degeaba. Va fi întâmpinat mai curând de câteva episoade amoroase, provizorii şi efemere, evocate flu, şi de repetitivele discuţii ale personajului central cu amicii lui din Acvariu. Un soi de „poiană a lui Iocan“, adică? Nişte dezbateri intelectuale cu o ideaţie abundentă? Chiar dacă încep prin a părea aşa, acestea sunt doar schiţele simple, deşi sofisticate, ale unor schimburi de idei în care, îndeobşte, mai mulţi tac şi gesticulează decât vorbesc.
          Peste toate pluteşte şi umbra unor prezenţe dispărute între timp, pe care lumea culturală clujeană şi le aminteşte cu mare precizie, dar care lasă acum loc sosiilor lor literare, uşor caricate – iarăşi, cu tandreţe –, conturând imaginea unei boeme civilizate, a unei intimităţi reale, dezvoltate delicat într-o atmosferă densă de singurătate interioară şi de întristare. Senzaţia este că autorul a decis să cedeze, în fine, legăturilor secrete create prin lectură şi, desigur, prin experienţe de viaţă compatibile, cu Jaroslav Hašek şi, mai ales, cu Bohumil Hrabal. Mica trăncăneală mai mult sau mai puţin periferică, ce face din temele mari teme mici şi din cele mici tot teme mici, precum în discuţia despre Soljeniţân ori în finalul cu mimi amintindu-l pe Hamlet („to be or not to be“), când survine pe tapet problematica morţii – în fundal cântând, nu întâmplător, Jim Morrison – are ceva din amabila dezabuzare din toate discuţiile bahice ale grupului, stingându-se în promisiunea unor… clătite.
          De fapt, Ţuculescu reia, într-un stil propriu de mare virtuozitate tocmai pentru că este… transparent, de mare simplitate, tematica ratării pe care în cultura noastră a lansat-o şi a reprezentat-o la o mare cotă Emil Cioran. Toţi aceşti intelectuali provinciali – reporteri, poeţi, oameni de o anumită factură, cu bune lecturi – sunt conştienţi că viaţa lor se scurge monoton şi fără speranţă într-o lume de un derizoriu totuşi tandru şi, cumva, adevărat. Ei nu se revoltă nicio clipă, lucrurile sunt aşa cum pot sau, poate, cum trebuie să fie, nimic nu este epic – în sens calitativ –, evadările, saltul peste zăgazuri, răsturnarea par atât de imposibile încât nici nu se pune problema lor. Sistemul a învins, iar arma acestor oameni sensibili şi speciali, pentru care Septimius Ilarie rămâne prototipul, este blândeţea, cordialitatea, bonomia, precum în scena unde securiştii veniţi să percheziţioneze apartamentul devin prietenii flataţi de primire ai proprietarului.
          Măiestria lui Radu Ţuculescu este prea mare pentru a ceda îndelung clişeizatei evocări a anilor de dictatură ideologică şi de dominaţie a Securităţii şi Partidului Unic în nota frustrată şi vindicativă a altor autori. El schiţează impresionist, din tuşe vaporoase, o lume a falsei candori, în care spiritul suprapus ratării existenţiale – nu neapărat şi sociale – ia forma amenităţii, a unei lumini crepusculare, blajine, ce înconjoară fiinţele care exprimă acelaşi tip de experienţă sacrificială. E şi o umbră de aer cristic acolo, aşa cum se întâmplă mereu când cineva iese zâmbind în faţa tăvălugului cotidian, a sistemului. Dar cel mai important pare să fie faptul că istoria din Femeile insomniacului se spune muzical. Ai sentimentul că, în spaţiul camerei proprii, asculţi, noaptea târziu, un cvartet de jazz unde, după tema comună, instrumentele au luat-o razna, bolborosindu-şi, perfect libere – dar, tot atunci, şi constrânse de legile acestui fel de a trăi muzica –, propriul parcurs, disparat, însă complementar…
          Nu cred că am citit un roman mai rafinat în zvelteţea şi simplitatea lui decât acesta din producţia – deloc sporadică ori timidă – a lui Radu Ţuculescu. În fond, această carte muzicală este un imn închinat Clujului tinereţii şi maturităţii scriitorului, câtorva dintre prietenii lui, vieţii care curge, iremediabil, într-un acompaniament imprevizibil de bas, cinele şi saxofon…

 

Ovidiu Pecican

Tema singurătăţii (Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului. Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)