Hybris liric

Constantina Raveca Buleu

          Evanghelia după Ioan (21, 11) istoriseşte arătarea lui Iisus la marea Tiberiadei, a treia în faţa ucenicilor săi după ce înviase din morţi, când Simon Petru „s-a suit în barcă şi a tras năvodul la mal, plin cu peşti mari, o sută cincizeci şi trei“. Cu o reverenţă ludică faţă de acest verset ales drept motto al versurilor sale, Cristian Bădiliţă adună 153 poeme vechi şi noi în Jucaţi-vă mai des cu focul, antologie alcătuită şi prefaţată de Alex. Ştefănescu şi cu un studiu introductiv semnat de Emanuela Ilie, apărută în 2012 la Editura Grinta din Cluj-Napoca, fascinant periplu prin palimpsestul unui eu deopotrivă senin şi decomplexat, grav şi pios, ironic şi acid, exuberant şi rafinat.
          Decantându-şi ludic propria interioritate, poetul orchestrează spectacolul identitar al relaţiilor sale cu lumea prin gesturi şi habitudini transplantate în scenarii suprarealiste şi imprevizibile (cum este cel din Ucis din dragoste), ce-i construieşte pas cu pas diferenţa şi izolarea orgolioasă faţă de această lume, esenţiale atât savantului, cât şi poetului Cristian Bădiliţă. În lentila acestei regrupări intime, ni se propune o caustică perspectivă asupra realităţilor, realizate prin multiple autoipostazieri, ludic desenate în toate nuanţele posibile ale iubirii – de la cea plebee, exprimată prin romanţe, la cea spirituală, infuzată de cultura savantului –, populate cu îngeri diafani sau groteşti şi traversată de fantasme de călătorie, în care gările şi trenurile potenţează deseori gratuitatea existenţei, discret şi cu umor sugerată în Sonet chagallian. Reflexul direct al acestei obsesii călătoare rămâne însă calitatea de „navetist din naştere spre moarte“ (Balada zilei de joi), de entitate ce-şi transformă compensatoriu experienţele şi trăirile în cuvânt scris (Un fel de mărturisire).
          Oglindită în grila lumii pragmatice, gratuitatea marchează asumat şi travaliul versificatorului: „Tu ai vrea copii, iar eu sonete [...] Vrei soluţii trainice, concrete,/ Eu, din contră, nu ofer nimic [...] Şi din când în când, la vremuri grele,/ Scot câte-un volum de poezele...“ (Samizdat). În O bibliotecă fragedă de nuc, extensia acută a acestei gratuităţi devine apanajul savantului, captiv într-o contrapunctică fantasmă a bibliotecii fără cărţi. Deseori, lumea virtualului refuz capătă contururi autohtone, concentrat şi cu umor izolate în ţesătura poematică din Sonet moldav, produs al unei acceptări tandru-ironice: „Mă-ntorc în fiecare an în Nordul bun/ Cu fete sănătoase şi biserici [...] Aici, în fine, pot găsi mărar/ Şi telemea, şi mici, şi Topârceanu,/ Chiar dacă peisajul e bizar/ Chiar dacă e bizar şi cetăţeanu’“. Acceptarea defineşte până la un punct şi mitralianta istorie ideologică filtrată personal din Zeii („Clasa muncitoare./ Concept mistic./ Mysterium tremendum...“), dar nu şi crudul tablou clinic al faunei (post)revoluţionare din Adolescenţii („Cu revoluţii tandre la televizor. [...] Avortonii acelui decembrie fără identitate./ Exilaţi în vaginul patriei subterane [...] Ei vor desăvârşi ruina începută în preistoria postistoriei“).
          La apogeu, retragerea din lume înseamnă fervoare creatoare, solitudine absolută şi renaştere cu inflexiuni mitologizante, perspectivă contemplată cu o pasională încrâncenare în Sonet la Argeş: „Vine o vreme când ai vrea să scrii/ Doar pentru păsări, pietre şi copaci/ Poeme mâzgălite pe cutii/ De biscuiţi, o vreme când te-mpaci/ Cu tine însuţi şi te cerţi cu lumea/ Pe care ai iubit-o-n fel şi chip./ Atunci, mon cher, se va-ntâmpla minunea/ Şi vei renaşte, orb, precum Oedip,/ Pre(a)văzător în cele dinlăuntru/ Cu o secure fragedă la şold,/ Vei râde-n barbă de ce-ai fost şi, hâtru,/ Vei da din pinteni calului imbold./ Vine o vreme când ai vrea să fii/ Mai singur ca un avvă în pustii“.
          Retras strategic în sine atunci când ironia muşcătoare nu anihilează malignitatea exterioară a lumii, poetul exersează (pseudo)arhetipal Creaţia în Stare de graţie pe teritoriul naţional, unde lumea şi alteritatea generează impulsul regresiv şi negator: „atunci mi-e dor să fiu ca la-nceput:/ un gol inert, un vid, o paranteză/ o infinită pseudo-Geneză/ prin care toate nu s-au mai făcut“. Complementaritatea fragilă a creaţiei şi destrucţiei guvernează nu numai gesturile retractile şi virtual asociale, ci şi imaginarul încorporat secundar în masa lirică, prins de pildă în povestea visului din Sonet sacrificial.
          La extrem, negaţia echivalează cu moartea, parteneră antropomorfizată în banchetul thanatic din Balconul: „Urcă, soră moarte, treci şi pe la mine/ Te aştept cu fragă, must şi calvados...“ Congenitală metaforic poeţilor în Fruntea cu solzi albaştri, moartea intră autodestructiv în economia unui Apocalips de buzunar, savuroasă fantezie unde sugestiile literare şi mitologice confluează cu efervescenţa eului liric şi cu virtuţile eliberatoare ale jocului: „Cardinal într-un sinod valpurgic [...] Sora moarte tot mă va surprinde/ cu apocalipsul în flagrant,/ fără vin curat, fără merinde, între cărţi şi moaşte emigrant [...] şi-amândoi pe pârtie de lut/ vom aluneca spre pol, departe,/ unde timpul n-are început/ şi nici nu-i născută, sora moarte“. Dubletul acestui scenariu poate fi coregrafia contrariilor din Epitaf, concentrată ecuaţie identitară ce reflectă întreaga concepţie a poetului despre creaţie, moarte şi existenţă: „Dintr-o viaţă fără viaţă/ într-o moarte fără moarte/ trec cu rânjet de paiaţă/ voi muri când mă voi naşte/ şi-oi turna din cranii sparte/ vin pe propriile-mi moaşte“. Dar, la fel de bine, ecoul liric poate fi soteriologia logosului din Cuvintele alungă moartea.
          Vizibilă încă din Duminica lui Arcimboldo, volumul din 2004, incursiunea rescriptivă în literatură şi pasiunea recompunerii elementelor ei într-un registru propriu implică un sofisticat joc intelectual şi face parte din aceeaşi complexă construcţie a sinelui ca şi singurătatea cultivată în confruntarea cu manifestările dezagregante, groteşti sau indezirabile ale lumii, omise uneori în estetismul trăirilor eului, acid sancţionate alteori în percutante segmente versificate ce amintesc de articolele autorului. Izul familiar al prozodiei din S-a dus amorul şi nu-mi pare rău („S-a dus amorul – şi nu-mi pare rău – / ca trenul mut pe linia ferată...“), Pe un peron de gară slută („Pe un peron de gară slută/ încă te-aştept chiar de nu vii,/ vor fi trecut trenuri o sută/ dar toate triste şi pustii“) sau Upanişadă („şi deasupra – candelabre/ clipocind în raza lunii,/ plâns şi rugăciuni macabre/ cu miroznă de petunii“) reclamă acelaşi impuls intertextual ca şi mai complexele jocuri postmoderne din Scrisorile apocrife ale lui Archibald de la Cruz.
          Anunţat de ubicua prezenţă a îngerilor în imaginarul său liric, potenţat de obsesia creaţiei şi a nimicului, un alt palier al identităţii poetului Cristian Bădiliţă îşi extrage enegiile din cultura patristică şi dintr-o subtil mărturisită credinţă în Dumnezeu. La fel de necesar ca şi propria sa fiinţă în Balada zilei de vine („Mi-e dor de Tine, cum mi-e dor de mine“) sau referinţă veterotestamentară descrisă arghezian şi funcţională ca suprainstanţă pe o logică regresivă (Epifania), El nuanţează infinit mizantropia romantică afişată în multe dintre jocurile identitare ale poetului. Sugerată jucăuş în E-mail, divinitatea încapsulează speranţele salvatoare, pe când, în Sonet patristic, se converteşte în grava instanţă de apel a unui eu creator provocat de valenţele nimicului, mai cu seamă de cele genezice: „Nimic sunt, Doamne, însă, mereu mă consolez/ Spunându-mi că nimicu-i «materia» din care/ Tu poţi să naşti – cu artă, cu cap, cu chichirez –/ Chiar viaţa reprodusă în mii de exemplare“. Logica creaţiei ab nihilo se extinde în perimetrul poetic, acesta fiind învestit cu puterea de a-l recrea pe Creator, apoi relativizat prin generalizarea exemplară a sacrificiului christic în fiecare fiinţă creatoare. Confirmarea vine dintr-o rafinată artă poetică (Vitraliu): „Poezia creşte din nimic/ trandafir crucificat pe-o tâmplă/ şlefuită-n somn de zeu calic/ poezia-i tot ce nu se-ntâmplă“.
          „Poezia e duşmanul de moarte al economiei, s-ar putea pune chiar că e risipa, excesul, nepăsarea prin excelenţă“ – scrie poetul în Dedicaţii insolemne, ludică reflecţie asupra mecanismului poetic şi a relaţiei sale contrariat-necesare cu autoritatea critică, ce „dă buzna în hala de peşte“, în captura lirică. Încercând să nu „dăm buzna“ în lumea poeziei lui Cristian Bădiliţă, recomandabil ar fi să ne bucurăm de excesul, seninătatea şi jocul decomplexat din acest volum, de privirea inocentă, de suprafaţă, în spatele căreia se întrezăresc profunzimile grave ale unei fiinţe filosofice ce filtrează o intensitate existenţială transcrisă de fiecare poem din Jucaţi-vă mai des cu focul. 153 poeme vechi şi noi, de fiecare realizare a hybrisului din poemul omonim: „Jucaţi-vă mai des cu focul/ şi mai puţin romantic./ Ardeţi tot ce-i de ars/ fără cruţare, fără milă...“

 

Constantina Raveca Buleu

Hybris liric (Cristian BădiliţăJucaţi-vă mai des cu focul, antologie alcătuită şi prefaţată de Alex. Ştefănescu, studiu introductiv de Emanuela Ilie. Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)