Îndărătul cortinei

Al. Săndulescu

          Avem pe masă al treilea tom din seria Arta de a fi păgubaş de Niculae Gheran, care îmbogăţeşte galeria de portrete din volumele Sertar (2004), Cu Liviu Rebreanu şi nu numai (2007) şi mai ales din Oameni şi javre (2010). Însemnările memorialistice, şi de astă dată, sunt precumpănitor din domeniul culturii şi artei şi, în acelaşi timp, se constituie ca o autobiografie profesională: director la Editura Meridiane, secretar la Consiliul de Stat pentru Cultură şi Artă, apoi la Consiliul Editurilor şi Difuzarea Cărţii, redactor şi şef de redacţie la Editura Enciclopedică şi, nu în cele din urmă, autor al monumentalei ediţii critice Liviu Rebreanu. Din această poziţie, Niculae Gheran a putut să observe din interiorul sistemului evenimente şi oameni, redactori şi activişti de partid, primii devenind cel mai adesea nume cunoscute, ceilalţi, „dindărătul cortinei“, daţi, din păcate, prea repede uitării, nemaiştiind aproape nimeni de ei, azi, câţi mai trăiesc, ajunşi prosperi oameni de afaceri care o fac pe nevinovaţii. Totuşi existau şi excepţii, îşi aminteşte Niculae Gheran, ca ministrul Constantin Prisnea, un om de treabă, care intervenise la Gheorghiu-Dej spre a-l ajuta pe marele geograf Simion Mehedinţi, dat afară din propria locuinţă, şi, fapt cu deosebire important, Constanţa Crăciun, ministrul culturii, „o doamnă“ „de o remarcabilă distincţie intelectuală“, care a fost receptivă la solicitarea Profesorului Alexandru Balaci, redactor şef la ESPLA, pentru a-l repune în drepturi pe Tudor Arghezi. Profesorul de italiană îi fusese coleg de facultate şi o salvase în timpul studenţiei din mâna unor bătăuşi legionari.
          Un alt eveniment a fost aprobarea plecării lui Mihai Şora, pe atunci şef de redacţie la aceeaşi editură, fost bursier şi rezident în Franţa din 1939 până în 1948, cu o expoziţie de carte la Paris. Bineînţeles că au început obişnuitele suspiciuni şi întrebările dacă rămâne sau nu rămâne. Omul care a garantat pentru el că se va întoarce a fost Alexandru Balaci. Şi s-a întors. Plecat cu bani puţini şi chiar de Crăciun, Şora a avut succes datorită lui Eugen Ionescu, naşul său, care l-a găzduit şi i-a facilitat reluarea legăturilor cu editorii parizieni, trasformându-şi biroul într-un stand al cărţilor româneşti, recomandate spre publicare. Autorul Rinocerilor a organizat un cocteil în cinstea editorului român, unde fostul patron de la Gallimard i-ar fi adresat următoarele cuvinte, cu un subtil tâlc politic, reproduse de Niculae Gheran, fireşte, după relatările lui Şora: „Pe Michel Sora îl cunosc de mult şi-l preţuiesc cum se cuvine. Când lucram împreună, mi-a cerut să-l învoiesc câteva zile să-şi vadă tatăl şi, precum muşchetarii lui Dumas, s-a întors după douăzeci de ani. Rămân deschis şi acum la propunerile sale, cu o singură condiţie: să-i aparţină lui, nicidecum altora“.
          „Dindărătul cortinei“, Alexandru Balaci ne apare într-un binemeritat fotoliu de orchestră:

Era fiinţa cea mai puţin convenţională, rasat, excelând în politeţe, extrem de atent cu toate persoanele din jur, n-ai fi bănuit o clipă din ce mediu provine (tatăl, plutonier, mama neştiutoare de carte). Avea un simţ al dreptăţii şi al încrederii în oamenii pe care îi cunoştea, de care m-am bucurat şi eu într-un moment când „tovarăşa“ de la „cadre“ voia să mă concedieze din postul de redactor la ESPLA din cauza dosarului „dalmaţian“. Datorită lui Alexandru Balaci, care a garantat pentru mine, am rămas în serviciu încă doi ani, până când au venit marile epurări din 1958.

Ceea ce pune în relief înzestrarea de memorialist a lui Niculae Gheran sunt mai ales portretele, ca acela abia amintit şi ale altor personalităţi întâlnite în epocă. Parcă şi mai bine conturat este al Profesorului Alexandru Piru. Avea renumele de „gură rea“, de spirit malign (v. Capitolul Bârfă şi nu prea), dar nu o dată spunea adevărul, având harul povestirii. Fusese dat afară în 1948 din postul de asistent al lui G. Călinescu şi, după ani buni, când se „recalificase“, printre altele, ca topometru, revenise la facultate. Era foarte acid faţă de noii colegi, Savin Bratu, Mitu Grosu, Vicu Mândra, cel care îl atacase în mod ignobil pe G. Călinescu, ceea ce a contribuit la îndepărtarea Profesorului de la catedră. Din acest motiv, plutea în jurul său acuza de xenofobie. Alexandru Piru le reproşa acestor colegi profesiile anterioare (I. Vitner, stomatolog), studiile neterminate, „într-un cuvânt, incompetenţa, susţinând că nu poate avea pentru ei preţuirea intelectuală pe care o purta unui Gaster, Byck sau Vianu“.
          Pagini savuroase consacră memorialistul boemei literare şi artistice, care frecventa cârciumile Grădiniţa, Podgoria, Katanga, Casa Scriitorilor. E aici multă anecdotică, sunt evocate păţanii, uneori pline de haz, ale celor care cochetau cu nemurirea. Pe acest fond se profilează portretul psihologic al lui Fănuş Neagu, în care distingem, cum observă Niculae Gheran, pe de o parte, fineţea sufletească, pe de alta, rectitudinea, lipsa de ezitare în a rosti într-un limbaj frust, cu orice risc, adevărul, de a protesta contra regimului, gest foarte rar, excepţional, pe atunci. Mai mereu sub aburii vinului, Fănuş Neagu avea curajul să-i înfrunte public, chiar în şedinţe, pe activiştii de partid, când vorbeau, neosteniţi şi plicticoşi, despre „succesele“ socialismului „multilateral dezvoltat“: „Ce se ştie, dom’le? Spune-mi d-ta o uzină, o fabrică, o prăvălie, unde lucrurile merg bine, un atelier de croitorie, o cofetărie sau cârciumă şi al dracului să fiu dacă nu scriu despre ea. Ce mă iei pe mine cu procente?“
          Funcţionariatul editorial nu l-a împiedicat pe Niculae Gheran să se consacre cercetărilor de istorie literară, angajându-se, cu o adevărată pasiune, la elaborarea ediţiei critice a operei lui Liviu Rebreanu, preocupare permanentă, zeci de ani, ca să nu spun pentru tot restul vieţii. Datorită cunoaşterii din interior a funcţionării sistemului şi unei voinţe îndârjite, el a reuşit să realizeze o ediţie cu un text integral, fără să fie desfigurată de atât de frecventele şi descurajantele „croşete“.
          Niculae Gheran a lucrat multă vreme la Editura Enciclopedică, unde se publicau instrumentele de lucru (biografii, bibliografii, dicţionare). Aşa i-a cunoscut pe cei mai importanţi colaboratori, precum istoricul ieşean Alexandru Zub, abia întors din închisoare, şi care debuta spectaculos editorial cu monografiile Kogălniceanu, Xenopol, Pârvan, şi pe Mircea Zaciu, criticul şi istoricul literar eminent, pe atunci coordonatorul Dicţionarului scriitorilor români, dicţionar care, nefiind pe placul autorităţilor şi al multor confraţi, a fost împiedicat să apară înainte de 1989 şi să-i fie trimis zaţul la topit. De aici, dezabuzarea, dezgustul autorului faţă de spiritul ignar şi de o mentalitate anticulturală. Mircea Zaciu, constată şi memorialistul, era un occidental: „Născut mai aproape de Viena şi mai departe de Istanbul, se simţea bine în hainele sobrietăţii sale, alimentate de un orgoliu nemăsurat, rareori îngăduindu-şi să glumească. De altfel, şi când râdea, o făcea cu bărbia în piept, ruşinându-se parcă de îndrăzneala lui“. Portretele lor, ca şi ale acelor amintiţi mai înainte, şi nu sunt singurele, se detaşează ca figuri luminoase, memorabile, situându-se la polul opus personajelor cenuşii, nu o dată malefice, aflate îndărătul cortinei, despre care Niculae Gheran vorbeşte în deplină cunoştinţă de cauză.

 

Al. Săndulescu

Îndărătul cortinei

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)