Arta memorialistului
Despre curaj, amintire şi bucuria de a povesti

Irina Georgescu

          În legătură cu volumul al doilea din Arta de a fi păgubaş: Oameni şi javre, Bucureşti: Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, 560 de pagini, autorul însuşi ne mărturiseşte în „Cuvânt-înainte“ despre caracterul subiectiv al confesiunilor de viaţă puse în relaţie cu capriciile memoriei. Geneza acestei „arte a păgubaşului“ stă sub semnul unui timp de dinainte de naşterea ideologiei. Confesiunea devine atât o metodă de a transcrie fragmente de viaţă, frânturi de discuţii, cât şi oglindă a memoriei. Simpla căutare în propriile amintiri echivalează cu imboldul de a umple „arhivele memoriei“, pentru a şterge sincopele sau faptele decodate eronat după momentul producerii lor, când memorialistul se aşază la masa de scris: „ca şi în cazul primului volum, fac precizarea că, având ca substrat noianul amintirilor de demult, majoritatea paginilor alăturate poartă girul realităţii, cel puţin în privinţa cadrului istoriografic şi topografic“ (p. 13). Unele capitole, în schimb – „Din jurnalul fiului risipitor“, „Remember“, „Destine“ şi „La porţile Orientului“ – sunt marcate de concurenţa dintre realitate şi tendinţa de a ficţionaliza. Istoricitatea evenimentelor este coroborată cu tensiunea generată de diverse întâmplări narate, ce iradiază la tot pasul din dialoguri, din descrieri ample ori din monologuri.
          Naraţiunea savuroasă restituie imagini din epoca lui Carol al II-lea, care întregesc o frescă unitară despre viaţa regalităţii, dar şi despre dinamica relaţiilor dintre oamenii de rând şi capriciile societăţii. În legătură cu nevoia de instrucţie a marelui-voievod de Alba Iulia, sfatul lui Nicolae Iorga dat regelui se referea la pregătirea unei clase speciale, „cu elevi proveniţi din toate straturile societăţii româneşti“ (p. 18) (discuţie relatată de Barbu Theodorescu, unul dintre secretarii lui Iorga şi şef de cabinet la Consiliul de Miniştri pentru o vreme). Dar imaginea lui Mihai, moştenitorul tronului, este mai degrabă una zburdalnică şi copilăroasă: „pentru mai toţi, suveranul rămăsese acelaşi copil frumos, cu al cărui chip bucălat ne obişnuiserăm de pe vremea monezilor gălbui de cinci lei sau alb-cenuşii de mai târziu, cu valoare ridicată de 100, ori de argint, de 200, cu inscripţia «Mihai I, Regele Românilor»“ (p. 19). Bucuria de a povesti dă seama de o jovialitate care electrizează, dar care diferă totuşi de micropovestirile din Târgul Moşilor sub aspectul implicării. Dacă în volumul întâi primau copilăria şi vâltoarea tinereţii, în Oameni şi javre, anii maturităţii fac deliciul acestor pagini-jurnal-confesiune. Era cunoscută în epocă pasiunea lui Mihai pentru maşini, pe care le asambla chiar el, le demonta după bunul-plac, vrând apoi să le încerce pe şoselele naţionale: „pe suveran aveam să-l văd de aproape prin 1947, într-o vacanţă petrecută la Predeal, fulgerând Şoseaua Naţională cu o maşină deloc arătoasă, dar dotată cu un motor straşnic, ce obliga escorta să-şi tragă sufletul, în încercarea de a nu pierde urma stăpânului. Adevărată cursă de automobile“ (p. 20-21). Ritmul istorisirii se stabileşte în funcţie de dispoziţia memorialistului de a da curs unor întâmplări pe care nu le putem regăsi în manuale de istorie, ci doar în cronici ori în consemnări răzleţe. Istoria poate fi falsificată uşor, dar asemenea texte memorialistice reuşesc să schimbe perspectiva anchilozantă asupra timpului.
         Anii ideologiei comuniste se scurg sub semnul unei potenţiale salvări. Numai că în acest moment de aşteptare se naşte

o lume laşă, timorată de ce se poate întâmpla fiecăruia, o masă amorfă, fără o picătură de solidaritate, care să ţină seama de credinţele tale, de ce-ai făcut şi spre ce năzuieşti, nu de „păcatele“ neamului din care te tragi. Oricât de păguboasă ar fi fost, suflarea de la marginea urbei – mă feresc să-i zic mahala, fiind în realitate o haltă dintre sat şi oraş – rămânea infinit mai bună şi mai dreaptă. (p. 108)

Se iscă un hiat între lumea tradiţional-habotnică a satului şi lumea deşănţată a oraşului, marcat de posibilitatea suprapunerii celor două realităţi în „mărgininea“ unui spaţiu întrucâtva protector, care-şi salvează anonimatul prin renunţarea la identitate. Bolboroseala este o reacţie a încurcării limbilor şi a valorilor, ca într-un turn Babel autohton. De aceea, se transformă în „duşman de clasă“ oricine nu respectă practicile, ierahia şi ideologia comunistă. Niculae Gheran îşi păstrează condiţia de observator bonom, care vede de la distanţă tabloul întreg, face predicţii şi comparaţii, pentru a relata apoi cu vervă ceea ce a trăit. Timpul trăirii întrece timpul mărturisirii, forţându-l să selecteze ceea ce e demn de povestit sau de amendat: „nu voi pregeta să fiu alături de ultimul păgubaş, care, peste orice politică şi ideologie, n-a făcut şi nu face compromisuri cu sine“ (p. 111). Dintr-un anumit punct de vedere, „păgubaşul“ este cel care pierde la tot pasul, indiferent cât ar ieşi la zarurile sorţii, pentru că există un echilibru universal, o suită de rituri de trecere dintr-o lume în alta, care marchează, totodată, iniţierea:

nu s-a schimbat nimic, băiete, şi n-o să se schimbe vreodată. Timpurile sunt aceleaşi de când lumea: te naşti plângând, trăieşti condamnat la moarte, fără să ştii ziua execuţiei. E şi singura lege dreaptă, de care nu scapă nimeni. În rest, omul călătoreşte: vine şi pleacă, zboară sau se târăşte, umblă încolo şi-ncoace, ca apoi să se despartă de toţi şi de toate, fără să mai plângă precum la născare. (p. 298)

Doctrina şi continua ei prefacere înseamnă o schimbare de macaz. În acest sens, definiţia comunismului ne apare ca un „spectacol de marionete cu păpuşari rămaşi până azi în umbră“ (p. 117). La urma urmei, torţionarii rămân, indiferent de numele pe care îl poartă. Condiţia de fantoşă este cea care murdăreşte conştiinţa vie a memorialistului, care nu poate accepta nicio clipă dezertarea de la direcţia propriei voci interioare.
         O parte semnificativă a volumului de faţă o constituie agitaţia din spaţiul editorial, descrisă cu pasiune de un cunoscător al domeniului, dar care se păstrează echidistant faţă de evenimente. Tonul mucalit al memorialistului se desprinde din perspectiva unitară asupra întregului: se implică atât cât să dea veridicitate relatării. În 1956, când a preluat conducerea Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, Petru Dumitriu avea 32 de ani. Va fi înlocuit în scurtă vreme cu Ion Bănuţă, elogiat la instalare de Mihai Beniuc ca „poetul revoluţionar de la Griviţa“, chemat „să pună capăt tendinţelor cosmopolite şi liberaliste din activitatea de până atunci“ (p. 462), dar care picase ca „Agamiţă Dandanache, în plină campanie electorală, când jocurile păreau făcute“ (p. 475). Numai că Bănuţă se dovedeşte „omul potrivit la locul potrivit“, secundat de profesorul universitar Alexandru Balaci, „transferat de la Radio pe scara din dos, în urma unei emisiuni ce deranjase Ambasada URSS“, de filosoful Mihai Şora, „recuperat hoţeşte din Franţa, după ce se stabilise acolo cu întreaga familie şi debutase la Editura Gallimard cu o carte de antropologie metafizică (deloc actuală în peisajul ideologic democrat-popular)“, şi de farmacista Ilca Melinescu, „cândva femeia numărul 2, după Ana Pauker, în ierarhia de partid“ (p. 479). Pentru o vreme, noua lume editorială va fi guvernată de „un italienist, un filosof şi-o farmacistă, în aşteptarea unui lăcătuş care să-i împace în dirijarea literaturii române, după demiterea lui Petru Dumitriu“ (p. 479-480).
          Situarea oarecum periferică, la marginea unor bătălii făţişe, îi asigură editorului liniştea redactării, posibilitatea de a depăna poveşti din tinereţe, „pălăvrăgeală în întâmpinarea Epocii de Aur“ (p. 556), aşa cum afirmă cu modestie în „Epilog“. Curajul de a spune uneori adevăruri dureroase devine sinonim cu încercarea memorialistului de a se detaşa de evenimente, pentru că în acel spaţiu intim al reflecţiilor, al bucuriilor precare şi al panicilor, amintirile pot fi recuperate asemenea clişeelor fotografice lăsate să se scuture în camera obscură.

          „Îndărătul cortinei“ surprinde metafora observatorului atent, căruia îi este dat să găsească în cochilia amintirilor tâlcuri latente, care înregistrează cu minuţiozitate detalii din alte vremuri; observatorul se poate înşela, poate apela la exerciţii de admiraţie şi de stil, se poate dedubla, poate chiar mărturisi strâmb. Nu este vorba nicidecum de o confuzie între biografie şi ficţiune, cât mai ales de curajul de a reînvia frânturi de discuţii, episoade ale unei vieţi ce se recreează pe măsură ce este scrisă. Naratorul împrumută din fronda cronicarului – „urban“, rafinat, conştient de bogăţia „materialului“ descris, care este viaţa însăşi – şi din luciditatea şi antrenamentul continuu al acrobatului pentru care o singură clipă de neatenţie este sinonimă cu propriul sfârşit.
          Arta de a fi păgubaş – compusă din excelenta radiografie despre Târgul Moşilor, naraţiunile spumoase, eclectice, aproape baroce din Oameni şi javre – este continuată de încercarea de a restitui, cronologic, piesele unui puzzle – întâmplări, voci polifonice, atitudini surprinzătoare, mici răutăţi şi trivialităţi – care surprind un spirit viu, atent, senin şi, mai mult decât orice, împăcat cu sine însuşi. Cel de-al treilea volum al trilogiei „păgubaşului“, Îndărătul cortinei (Bucureşti: Biblioteca Bucureştilor, 2012, 604 pagini), surprinde limpezimea unor micronaraţiuni înseriate care oferă, de altfel, coerenţă şi unitate. Autorul însuşi mărturiseşte: „părăsind Epoca de Aur şi intrând în Epoca de Arginţi, actualei trilogii i s-ar cuveni un adaus: Bordel nou cu dame vechi, justificând titlul păgubaşului care, după ce s-a rătăcit o viaţă întreagă într-o pădure sălbatică, se întoarce în lumea de unde a plecat“ (p. 9). Lumea „dindărătul cortinei“ este supusă unor restructurări la toate nivelele, realizate de inşi care tatonează spaţiul propriilor libertăţi, dar mai ales, al constrângerilor şi al parti pris-urilor. Ne este înfăţişată o natură conflictuală, scindată de racilele unei construcţii ideologice care a condus, de altfel, fără drept de apel, la fărâmiţarea treptată a blocului sovietic, prin tulburarea climatului politic, cu toate încercările de păstrare a unui statu-quo. Anii 1964-1965 constituie puntea între „lumea de dinainte“ (decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi spargerea monolitului puterii în facţiuni diverse) şi „lumea de acum“ (iluzia dezgheţului cultural, prin continuarea iniţiativelor luate de răposat), astfel încât „venise sorocul schimbărilor, de sus până jos, începând cu cele din vârful piramidei“ (p. 11).
          Restructurarea Ministerului Culturii, după moartea lui Dej, a avut ca efecte nu doar redistribuirea atribuţiilor, sub formă piramidală, de sus în jos, ci şi crearea unui Comitet de Stat pentru Cultură şi Artă, „format din numeroase personalităţi literar-artistice, cu un birou coordonator din care făceau parte conducătorii uniunilor de creaţie şi preşedinţii consiliilor domeniale – arte plastice, aşezăminte culturale, edituri, muzică, răspândirea ştiinţei şi culturii, precum şi teatre –, organisme alcătuite la rândul lor din scriitori, fruntaşi ai vieţii ştiinţifice, compozitori, dirijori, pictori, sculptori, regizori, actori, cântăreţi, instrumentişti ş.a.“ (p. 12). O ierarhie aproape liberală, devenită în curând una de tip vasalic, necesară pentru a menţine controlul. Peste o vreme, deranjat de extinderea unor libertăţi generate de o atare politică culturală, „Ceauşescu va schimba caracterul obştesc al instituţiei, desemnând-o ca organism de partid şi de stat. Înlocuire de rău augur, care a limitat drepturile creatorilor în coordonarea acţiunilor de până atunci“ (ibidem).
          La fiecare pagină, memorialistul prezintă într-un limbaj savuros secvenţe inedite din Epoca de Aur, de la diverse butade ale unor personaje-cheie până la proiecte propagandistice, menite să concureze cu iniţiativele occidentale în materie de editare, adesea absurde. Sunt descrise întâlniri sau anecdote care au marcat o schimbare în viaţa culturală sau în evoluţia spirituală a eroului, cum sunt Eugen Schileru, prefaţator la Scenografia românească, ce „a deschis şirul unor fabuloase studii şi incursiuni în istoria artei universale“ (p. 33), Simion Mehedinţi, căruia „nu i s-a iertat defel că şapte luni a fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul Marghiloman“ (p. 65), ori „tovarăşa ministru“ Constanţa Crăciun, care, „pe un atare teren minat, era o uşă la care se putea bate“ (p. 71). De altfel, susţine Niculae Gheran, „este de domeniul evidenţei că reluarea creaţiei originale a poetului [Tudor Arghezi] – întrerupte în 1947 cu mult hulitele 101 poeme – s-a petrecut sub mandatul Constanţei Crăciun, atentă la propunerile lui Alexandru Balaci, când era redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă“ (p. 72). Tot ministresa a intervenit, constată memorialistul, şi în cazul liceanului Florin Piersic, respins la Conservator din cauza dosarului „necorespunzător“ (p. 73).
          Tensiunea scrierii contrastează cu „aberaţia unui sistem certat cu ierarhia adevăratelor valori“ (p. 64). Controlul direcţiei tipăriturilor, controlul exercitat de editori asupra manuscriselor, autocenzura excesivă a autorilor înşişi, care ajungea până la mutilarea cărţii, erau prerogativele unui demers editorial avariat: „într-un sistem excesiv de centralizat, cu responsabilităţi difuze, o deplină libertate a creaţiei este de neconceput“ (p. 70-71). Ocupaţia de editor, supusă vicisitudinilor şi compromisurilor, este concurată de noile meşteşuguri legate de carte. Editorii devin instanţele a căror ocupaţie este esenţială pentru universul cărţii. Editorii de ieri şi de azi şi-au lăsat amprenta asupra cărţilor tipărite, modificând nivelul de receptare, educând în timp gustul publicului: „în perioadele de glorie ale culturii româneşti, marii editori n-aveau şcoală; pe Eminescu şi pe alţi junimişti i-au editat fraţii Şaraga, familie ieşeană cu predecesori şi urmaşi întinşi pe trei generaţii de legători de cărţi, tipografi, librari şi anticari. Cine mai ştie azi de Aizig şi, mai ales, de Elias Şaraga? [...] Dar de Leon Alcalay cine-şi mai aminteşte?“ (p. 219). Figurile unor editori importanţi au marcat harta publicaţiilor româneşti: Emil Ocneanu de la Editura Socec, Alexandru Rosetti, editor memorabil la Fundaţiile Regale, iar mai înainte la Cultura Naţională, Ion Simionescu, preşedintele Consiliului de administraţie de la Cartea Românească. În ceea ce-l priveşte pe Niculae Gheran, activitatea de editor şi de redactor de carte, exersată de-a lungul timpului, se probează în publicarea operei lui Liviu Rebreanu, îngreunată, de altfel, de precauţiile nevrotice ale cenzurii, care „a fost de acord să renunţe la multe ciupituri din vechile reeditări, nu şi la sintagma: Răpirea Basarabiei, titlul piesei în care doamna Herdelea şi-o aminteşte în carte c-ar fi jucat în tinereţe. Le spun că n-am mandat de la Rebreanu să-i tund textele şi opresc ediţia de Opere. De unde iniţial publicasem trei volume cu Nicolae Liu într-un an, de doi ani ţin hora în loc. Până când şi Şora încercase să mă înduplece, susţinând întemeiat că o carte nu stă în două cuvinte. E adevărat, numai că nu vreau să creez un precedent. Azi admit să-mi taie două cuvinte, iar mâine mi se va cere să elimin un întreg alineat“ (p. 500). „Învăluirea cenzurii, gripată la auzul unor nume sau expresii tabu“ (p. 531), a făcut posibilă publicarea manuscriselor lui D. Vatamaniuc şi ale lui Alexandru Zub ori citarea lui Nichifor Crainic (pseudonim înlocuit cu numele adevărat, Ion Dobre), a lui Radu Gyr (înlocuit cu Radu Demetrescu).
          „Păgubaşul“ memorialist câştigă în simpatie, derivată dintr-o efervescenţă a narării, a deliciilor verbale, a stilului personal de reprezentare a situaţiilor diverse, fără să se teamă de potenţiale repercusiuni sau de polemici. De aceea, Îndărătul cortinei se dovedeşte, asemenea celorlalte două volume care compun trilogia Arta de a fi păgubaş – Târgul Moşilor şi Oameni şi javre –, o lectură personală, extrem de necesară, a unei epoci devenite deja istorie.

 

Irina Georgescu

Arta memorialistului

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)