Ken Jowitt, secolul lui Lenin şi noua dezordine mondială

Vladimir Tismăneanu

          Puţine au fost contribuţiile cu adevărat esenţiale la interpretarea direcţiilor majore ale transformărilor contemporane şi în special ale fenomenului totalitar de extremă stângă. În acest sens, cred că nu exagerez spunând că volumul Noua dezordine mondială, datorat lui Kenneth Jowitt (vreme de decenii profesor de ştiinţe politice la Universitatea California din Berkeley, în prezent senior fellow la Hoover Institution din Palo Alto), este o asemenea lucrare deschizătoare de drumuri. În mod normal, pentru publicul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai avea nevoie de prezentări speciale, întrucât avem de-a face cu unul dintre cei mai rafinaţi cunoscători şi analişti ai fenomenului comunist (şi nu numai) românesc în convulsionatul secol douăzeci. Din păcate, au trebuit să treacă douăzeci de ani ca această carte fundamentală pentru înţelegerea leninismului şi a moştenirii sale să fie tradusă în limba română. Cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi datorită entuziasmului Editurii Curtea Veche, am bucuria de a include volumul lui Jowitt în titlurile publicate în colecţia „Constelaţii“. Mulţumiri speciale doamnei Doina Jela, redactoarea de carte, şi lui Bogdan Cristian Iacob, coordonatorul ştiinţific al volumului.
          Pentru început, voi schiţa o sumară bibliografie a contribuţiilor lui Ken Jowitt. La începutul anilor ’70, după un stagiu de cercetare şi documentare în România, Jowitt publică un volum spectaculos din perspectiva darului conceptualizării şi a capacităţii de a surprinde nuanţele cele mai ezoterice ale discursului comunist: Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944–1965 (University of California Press, 1971). Meritul cărţii era că aşeza discuţia despre schimbările din România în registrul teoriei dezvoltării, dependenţei şi modernizării, văzând în tendinţele autonomiste ale comuniştilor români un element de căutare şi chiar de consolidare a unei atât de problematice legitimităţi. Mai târziu, sub coordonarea lui Jowitt şi incluzând notabile contribuţii ale profesorilor Keith Hitchins şi Virgil Nemoianu, avea să apară un volum colectiv consacrat marilor dezbateri interbelice din România privind problemele construcţiei instituţionale şi ale polemicii dintre direcţiile tradiţionaliste şi cele liberaliste. În acelaşi timp, Jowitt a desfăşurat o febrilă activitate teoretică, publicând în principalele reviste academice studii pe tema mobilizării şi participării, a culturii politice a leninismului, interpretat drept impersonalism charismatic, a neotradiţionalismului brejnevist, a societăţii parazitare şi a corupţiei ordinii comuniste în anii ’70 şi ’80.
          Subtitlul Noii dezordini mondiale indică în mod clar intenţia demersului analitic al lui Kenneth Jowitt: extincţia leninistă. Pentru el, marile seisme simbolizate de anul revoluţionar 1989 fac parte dintr-o mutaţie genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea ce în paleogeneză s-ar numi extincţia în masă a unei specii (de pildă, aceea a dinozaurilor). Dar acest fenomen care priveşte sfărâmarea unei întregi civilizaţii, cu ordinea sa valorică şi instituţională, cu cutumele şi ritmurile sale, cu noţiunea ei specifică despre timpul social, nu se derulează fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai diverse. Meritul cărţii lui Jowitt este că respinge tentaţia atât de facilă a unui triumfalism occidentalist. Spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la început nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democraţiei liberale. El a diagnosticat exemplar faptul că o lume fără leninism nu era neapărat şi una a păcii eterne.
          Interpretarea propusă de Jowitt pentru prăbuşirea comunismului este deopotrivă originală şi incitantă. Pentru el, regimurile leniniste erau definite de primatul principiului luptei de clasă, deci de o organizare belicoasă şi dictatorială, de pretenţia omniscienţei din partea grupului hegemonic şi de monopolul puterii exercitat de partidul comunist, ca unic depozitar al autorităţii publice. Sfera vieţii private era astfel asfixiată de un imperialism ideologic exercitat inflexibil de o elită autodesemnată drept purtătoare de cuvânt a necesităţii istorice. Această arhitectură a fost zguduită din temelii de acţiunile liderilor reformişti, de la Hruşciov la Gorbaciov. Pe acesta din urmă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil eseu, drept un continuator al menşevismului, în sensul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dogmele considerate infailibile în organizaţia de tip leninist. În accepţia lui Jowitt, cauzele ultime şi fundamentale ale dezagregării ordinii leniniste au fost: dezavuarea de către Hruşciov a războiului de clasă şi proclamarea doctrinei nonleniniste a „statului întregului popor“; neotradiţionalizarea, sub Brejnev, a culturii politice sovietice, prin dispariţia elementului mesianic din ideologie şi instaurarea unei venalităţi fără precedent în rândurile unei tot mai corupte clase politice; epopeea Solidarităţii în Polonia şi apariţia unei clase naţional-revoluţionare, precum şi relativizarea de către Gorbaciov a partidului absolutist lăsat moştenire de Lenin. Pe lângă aceste patru cauze „totale“, Jowitt numeşte şi un număr de cauze „parţiale“, între care încheierea conflictului cu China şi reorientarea elitei sovietice spre insolubilele probleme interne; efectul descurajant al Iniţiativei de Apărare Strategică a preşedintelui Reagan şi, mai ales, conştientizarea impasului economic şi, în special, tehnologic al Uniunii Sovietice şi al aliaţilor ei.
          Totodată, Jowitt tratează în chip convingător această tensiune dintre orientările civice şi cele etnice, arătând că în fostele state dominate de regimuri leniniste a existat, mai ales în primul deceniu postcomunist, prea puţin sprijin religios şi cultural pentru comportamentul tolerant şi bazat pe autoîncrederea individuală. Problema este că o astfel de orientare intră în competiţie cu grupuri antiseculare, anticivice, etnocentrice, ostile valorilor liberale şi principiului autonomiei civice, manifestate adeseori în formele numite de Jowitt ale „mişcărilor de furie“ (movements of rage). Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme a fost cât se poate de direct şi, cred eu, realist. Şansa Europei de Est era să nu fie abandonată de Vestul continentului, ci, dimpotrivă, să fie adoptată. El a anticipat faptul că nu separarea sau izolarea Europei de Est era calea spre calmarea tensiunilor sus-menţionate. Europenizarea fostului lagăr socialist a fost soluţia pentru evitarea continuei „balcanizări“ a lui, cu sângeroase conflicte locale şi regionale. Pe bună dreptate, Jowitt a afirmat că accederea ţărilor foste comuniste la Uniunea Europeană şi NATO a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat Europei Centrale şi de Est în ultimii 400 de ani.
          Kenneth Jowitt a fost printre puţinii politologi care au înţeles atracţia spre leninism ca fiind direct legată de apariţia unui „partid de avangardă“, ca substitut pentru termenii de referinţă tradiţional charismatici, de tip religios, mai cu seamă în timpuri de criză morală şi culturală:

Leninismul şi nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menţine şi restaura o viaţă şi un etos eroice în opoziţie cu un sistem liberal burghez individualist […] Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul charismatic. În mod tipic, charisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunţat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul charismatic. Oamenii au murit pentru partid. (The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction: A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000)

Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin – mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deşi în termeni de catastrofe umanitare, evident, acţiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolşevismului, altminteri, el însuşi, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă. Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depăşirea a ceea ce s-ar putea numi „reziduurile leninismului“ – un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy“ (moştenirea leninismului), deci o constelaţie civilizaţională care include profunde emoţii, sentimente, nostalgii, loialităţi, ataşamente, fobii, aspiraţii colectiviste, precum şi atracţie spre paternalism oligarhic şi chiar corporatism.
          Dispariţia, din punct de vedere ideologic, a formaţiunilor de tip leninist a lăsat în urmă un vacuum care a fost ulterior acoperit de forme sincretice, avându-şi rădăcinile în moştenirea epocii comuniste şi a celei precomuniste: naţionalismul, liberalismul, socialismul democratic, conservatorismul, populismul, neoleninismul şi chiar mai mult sau mai puţin actualizatul fascism. O manifestare a acestei moşteniri este fluiditatea angajamentelor şi afilierilor politice care provoacă grava fragmentare a societăţilor postcomuniste. Mai mult decât atât, în noua (dez)ordine est-europeană de după leninism, instituţii independente, precum mass-media şi structurile economiei de piaţă, nu sunt îndeajuns de consolidate, ele neavând capacitatea de a contracara ameninţarea noilor experimente de tip autoritar sau patrimonialist, care alimentează profunde sentimente egalitarist-populiste. Vulnerabilitatea partidelor politice din regiune este determinată, în primul rând, de criza generală a valorilor şi a autorităţii. Nu există un „liant social“, iar formaţiunile politice actuale au eşuat în crearea unui consens necesar pentru a genera patriotismul constituţional sau identităţi postconvenţionale, pentru a folosi termenul lui Jürgen Habermas. În schimb, în rândul populaţiei predomină sentimentul de a fi fost trădaţi de către politicieni şi persistă dezorientarea în raport cu circumscrierea clară a identităţilor individuale. Pentru a-l parafraza pe regretatul gânditor politic Ralf Dahrendorf, în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea sensului propriei existenţe.
          Scris cu veritabil har al conceptualizării – să nu uităm că Jowitt a fost cel care a lansat cu ani în urmă formula „familializării socialismului“, referindu-se la regimul dinastic din România –, refuzând jargonul abscons al unui academism steril, volumul lui Ken Jowitt este o lectură indispensabilă pentru toţi cei care nu sunt nepăsători la soarta milioanelor de oameni din zona numită cândva blocul sovietic (a se vedea lucrarea clasică pe subiect a lui Zbigniew Brzezinski). Noua dezordine mondială reprezintă sinteza analizelor întreprinse vreme de decenii ale unuia dintre cei mai importanţi politologi contemporani, o remarcabilă colecţie a reflecţiilor lui Jowitt, atât de pertinente şi profunde, pe tema ascensiunii şi a decăderii leninismului.

          Textul de mai sus este prefaţa mea la volumul lui Ken Jowitt apărut recent la Editura Curtea Veche, în traducerea semnată de Carmen Botoşaru. Prefaţa reia şi dezvoltă idei din recenzia-eseu la cartea lui Jowitt publicată în 1993 în revista Society, condusă de regretatul Irving Louis Horowitz. Volumul lui Jowitt a apărut la University of California Press în 1992. Pe coperta a patra se găsesc cuvintele lui Robert C. Tucker, eminentul filosof politic, marxolog şi sovietolog: „Această carte prezintă o pătrunzătoare interpretare a partidului-stat leninist drept o civilizaţie ideologică apărută în secolul XX, care a asumat diverse forme în spaţiu şi timp, iar acum trece în istorie“.
          Împreună cu doi foşti doctoranzi ai lui Ken Jowitt, profesorii Marc Howard (Georgetown University) şi Rudra Sil (University of Pennsylvania), am coordonat în 2006, la University of Washington Press, un volum în onoarea celui care ne-a fost şi ne rămâne mentor şi sursă continuă de inspiraţie. Între autori, Gail Kligman, Katherine Verdery, Daniel Chirot, Barbara Geddes, Stephen Hanson, Grigore Pop-Eleches, Stephen Holmes, Tomek Grabowski, Veljko Vujacic. Eseul meu, „Lenin’s Century“, explorează, între altele, diferenţele de interpretare a leninismului dintre Jowitt şi Žižek, deci între o abordare neoweberiană şi una neolukácsiană. Intitulată World Order after Leninism, lucrarea a apărut în româneşte tot în colecţia „Constelaţii“ de la Curtea Veche. În aceeaşi colecţie a apărut anul trecut cartea fundamentală a lui Robert C. Tucker, Filosofie şi mit la Karl Marx.
          Să amintesc că Jowitt a scris introducerea la volumul Letters from Freedom de Adam Michnik, apărut tot la University of California Press. Recomand, de asemenea, eseul său „Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe“, in Vladimir Tismăneanu, ed., Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, Central European University Press, 2009, p. 17-24.
          Mă leagă de Ken Jowitt o intensă şi statornică prietenie. Primii care mi-au vorbit despre el au fost Alexandru Ivasiuc şi Tita Chiper. Mi-au spus că este o personalitate intelectuală fascinantă. Aveau perfectă dreptate. De o pătrunzătoare, aş spune scânteietoare, luciditate, scrierile lui Jowitt sunt lecturi obligatorii pentru toţi cei care vor să înţeleagă natura şi dinamica bolşevismului ca experiment politic, social, economic, antropologic şi ideologic, matricea sa instituţională şi simbolică.

 

Vladimir Tismăneanu

Ken Jowitt, secolul lui Lenin şi noua dezordine mondială

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)