Despre mâncăruri şi ospeţe la curtea regelui Matia

Lukács József

          O sursă interesantă de documentare despre curtea regelui Matia se găseşte în cartea umanistului Marzio Galeotto (1427-1490), o scriere despre vorbele şi faptele marelui rege al epocii renascentiste.1 Cu rezerva că cele relatate de Galeotto sunt valabile pentru obiceiurile din curtea regală şi cu sublinierea faptului că nu avem informaţii despre măsura în care obiceiurile de la curtea regală erau imitate în gospodăriile nobililor sau ale burgheziei, merită evocate câteva dintre informaţiile din această lucrare.
          Putem afla, de exemplu, că era servită o extraordinară varietate de carne: de la carne de gâscă, raţă, clapon, fazan, potârniche, graur, la carne de viţel, de porc, de mistreţ şi până la tot feluri de peşti, fiecare fel de mâncare fiind servit cu altfel de sos. Sosurile variau în funcţie de carnea folosită şi erau diferit condimentate, în special cu şofran, cuişoare, scorţişoară, piper şi ghimbir. Existau sosuri aut merguntur şi aut condiuntur, adică sosuri mai subţiri şi altele mai dense.
          Obiceiul era ca în timpul mesei oamenii să se aşeze în jurul unor mese dreptunghiulare – „obicei rămas încă de la romani“, nota umanistul Galeotto. Toţi mâncau din aceleaşi oale şi nu foloseau furculiţe, „cum este obiceiul în Italia de peste râul Pad“. Fiecare persoană de la masa regelui avea o bucată de pâine (Quisque enim mensam ante se paniceam habens), scotea carnea din oala comună cu degetele, o îmbucătăţea şi şi-o vâra în gură tot cu degetele. Bucata de pâine, numită în relatarea lui Galeotto mensa panicea, se poate traduce direct prin masa de pâine, expresie ce se referă la acea bucată sau felie de pâine pe care oamenii din epocă o ţineau în mână, în faţa lor, ca suport al bucăţii de carne, având rolul de a opri scurgerea sosului.
          Potrivit lui Galeotto, aceste obiceiuri făceau ca servirea mesei să se termine deseori cu pătarea hainelor, participanţii la ospeţe neputând evita murdărirea prin scurgerea sosurilor. Din cauză că îşi băgau degetele în sosuri, toţi aveau degetele şi unghiile îngălbenite din cauza şofranului. În timpul ospeţelor erau purtate discuţii serioase, alteori se glumea sau chiar se cânta. Din acest motiv, la ospeţe erau prezenţi muzicanţi şi lăutari, care cântau îndeosebi fapte de arme şi foarte rar cântece de dragoste.
          În alt loc aflăm că postul era respectat cu stricteţe; vinerea nu se mânca deloc carne şi nici caş, brânză de oaie şi ouă. Respectând posturile, se consuma mult peşte, cu atât mai mult cu cât râurile din ţară erau foarte bogate în peşti. „Râul Tibiscus, sau altfel spus Tisa, nu este foarte lat, mai degrabă-i adânc, fiind atât de plin cu peşti, încât oamenii de acolo spun că albia râului este plină numai pe două treimi cu apă, o treime fiind peşti. Dar asta este doar o vorbă a ţăranilor“, recunoştea în final Marzio Galeotto. Mai încolo afirma că peste tot existau râuri şi lacuri ce posedau din belşug peşti, astfel încât năvodul, oricând ar fi fost aruncat, nu rămânea niciodată gol. Dintre peşti, cei mai îndrăgiţi au fost mihalţul şi ştiuca (în limba originală lupos, adică peştele-lup), care deseori atingea şi lungimea unui om. Regelui Matia îi plăcea şi ţiparul.
          Antonio Bonfini, un alt cronicar al regelui Matia, a notat faptul că, odată cu sosirea în Ungaria a reginei Beatrice, a fost schimbat „modul de viaţă şi starea umilă a bucătăriei de la curtea regală“2, iar bucătăria italiană a fost împământenită acolo unde „înainte vreme regele Matia făcea ospeţe straşnice cu prietenii“.
          În textele unor autori din secolul al XV-lea s-au păstrat detalii despre cultura mesei regelui Matia. Într-o relatare scrisă de ambasadorii pricipelui elector de Rin, Peter Eschenloer şi Hans Seybold, găsim descrisă nunta regelui Matia cu regina Beatrice3, care a avut loc în decembrie 1476. În această relatare sunt amintite bogăţiile curţii regelui şi obiceiurile de la festinurile regale. Preiau din relatările acestor ambasadori detaliile evenimentelor. Masa de la încoronarea reginei Beatrice a avut loc la Székesfehérvar, reşedinţa reginei, pe 12 decembrie 1476, într-o clădire cu o sală mare, boltită, iar festinul de la nuntă a avut loc în palatul regal de la Buda în 17 decembrie 1476.
          Ceremonia servirii mesei a fost asemănătoare la cele două festinuri. La masa regelui, acoperită de trei covoare de mătase cu canafuri, pe care erau brodate blazoanele regelui şi ale reginei, s-au aşezat, alături de perechea regală, oaspeţii de cel mai înalt rang. Alături de masa regelui, în sală au fost opt mese pentru alţi oaspeţi, printre care mama regelui, palatinul, episcopii ţării, doamnele din suita reginei, marii dregători ai curţii regale, ambasadori.
          Servirea mesei a urmat un anumit ritual, care a subliniat legăturile de vasalitate dintre aristocraţi şi suverani. Mâncărurile ce urmau să fie puse pe masa regelui au fost aduse de o procesiune de aristocraţi din Ungaria, conduşi de fiul regelui Cehiei şi ducele de Silezia. Fiul regelui din Neapole – fratele reginei – a fost servit de patru aristocraţi germani şi de unul ceh; ambasadorul Veneţiei şi ducele de Bavaria au fost serviţi de câte patru aristocraţi maghiari. Toţi cei care asistau la servirea mesei „au avut rangul de conte, baron sau cavaler de prestigiu“, precizează cronicarul.
          Sala mare a palatului regal de la Buda, unde a avut loc ospăţul, există în zilele noastre datorită lucrărilor de restaurare efectuate după al Doilea Război Mondial. Din rămăşiţele parţial îngropate şi parţial încorporate în alte ziduri, a putut fi refăcută, într-o formă foarte apropiată de cea originală, sala din secolul al XV-lea. Bolta gotică a acestei săli este rezemată pe un stâlp aflat în mijloc. Această sală a fost imitată la o scară mai mică la Cluj: construită în a doua parte a secolului al XV-lea, sala de mese, altfel spus refectoriul mănăstirii dominicane (azi franciscane), prezintă asemănări izbitoare cu sala mare a palatului regal de la Buda.
          Potrivit relatării ambasadorului, în sală s-au aflat nouă mese, cea a regelui şi încă opt mese, unde stăteau invitaţii acestuia. Fiecare masă avea un bufet pe care erau aşezate mâncărurile şi băuturile. În mijlocul sălii, în jurul stâlpului de piatră, s-a aflat un suport piramidal în opt trepte, pe care au fost aşezate 560 de vase: cupe, potire, oale şi alte vase de aur şi de argint. Pe nivelul cel mai de jos al suportului au fost aşezate două vase, de fapt două lavoare de argint, descrise ca fiind doi inorogi. Despre folosirea acestora nu s-au păstrat detalii. A fost amintit doar că, la terminarea mesei, „regele şi regina s-au spălat pe mâini şi s-au ridicat de la masă“.
          Pe bolta sălii era fixat un butoi de argint „cu nenumărate ţevi şi robinete“, de unde erau alimentate cu vin mesele din sală. Printre mese, pe podea, a fost aşezată o fântână arteziană din argint, iar în jurul fântânii cinci coşuri de pâine, tot din argint.
          Fiecare dintre cele opt mese ale invitaţilor a avut ca anexă câte un bufet cu preparate servite în vase din metale preţioase, astfel că ambasadorii au numărat în sală, în total, 980 de vase.
          Descrierile preparatelor nu s-au păstrat. Ambasadorul a amintit că la festinul de la încoronare au fost pregătite 24 de feluri de mâncare, dar – din cauza timpului scurt rămas pentru servirea mesei – au fost oferite doar 12. La masa de la nunta regală au fost servite „12 feluri de mâncare, dintre cele mai alese“.
          Merită să fie nuanţat termenul de „fel de mâncare“. Potrivit unui cercetător de prestigiu al istoriei alimentaţiei, Gundel Károly, prin „un fel de mâncare“ se înţelegeau mai multe preparate servite în acelaşi timp pe masă.

 

1. Martius Galeot könyve Mátyás király jeles, bölcs és elmés mondásai és tetteiről [Cartea lui Martius Galeotto despre faptele însemnate şi vorbele înţelepte şi spirituale ale regelui Matia], in Kazinczy Gábor, Mátyás király: Kortársai tanúsága szerint [Regele Matia în mărturiile contemporanilor săi], Pest: Ráth Mór, 1863, p. 1-72.
2. Antonio Bonfini, Rerum ungaricarum decades, Francofurti, 1581, p. 631 (Postquam autem regina venerat, mensas, et vivendi modum excoluit, fastidita domorum humilitate...).
3. Mátyás király menyegzője, 1476: A pfalzi választófejedelem követeinek hivatalos jenentése szerint [Nunta regelui Matia din 1476 în relatarea ambasadorului principelui elector de Rin], in Kazinczy Gábor, p. 115-137. Régi utazások Magyarországon és a Balkán-félszigeten. 1054-1717 [Vechi călătorii în Ungaria şi în Peninsula Balcanică], red. Szamota István, Budapest, 1891, p. 105-108.

 

Lukács József

Despre mâncăruri şi ospeţe la curtea regelui Matia

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)