O autobiografie mascată

Ştefan Borbély

          A remarcat cineva că odată cu trecerea anilor, motivaţia existenţială a scrisului lui Dan C. Mihăilescu a sporit exponenţial în pondere, trimiţând în penumbră alte implicaţii, eventual strict exegetice sau erudite? Criticul a trecut între timp cel puţin o dată pe la marginea vieţii şi experienţa limitei a lăsat urmări durabile, dar paradoxale în subconştientul său, fiindcă nu a dat volute ale fricii sau prudenţe toropitoare, decantate din autoconservare, ci s-a materializat într-un exces vital şi o jubilaţie excepţionale, pline cu miez şi cu o mustoasă „senescenţă“ de om dispus să fie altruist şi să dea sfaturi bogate comilitonilor din jur, exprimată nu numai de texte, ci şi de neliniştea calculat-levantină a apariţiilor sale publice. Ele fac din Dan C. Mihăilescu un histrion de substanţă şi de mare calibru, pentru care „îndrăcirea“ zemoasă, senzorializarea savuroasă a scrisului constituie în mod vizibil o exorcizare spectaculară a anxietăţii care-l macină, pâlpâind ameninţător în fundal. Cum poţi lupta împotriva spaimei de a-ţi pierde viaţa decât dându-i mereu ghes, sporindu-i versatil virtuţile, energetizând-o la nesfârşit, elogiindu-i miresmele concrete şi savoarea, îngrămădind senzaţii una peste alta, şi imagini aşijderea, pentru a amâna extincţia? N-am întâlnit la niciun critic român recent – oameni de birou, de regulă – o atât de apetisantă iubire de viaţă ca aceea pe care o diseminează contaminant Omul care aduce cartea. E de meditat pe marginea ei, măcar pentru faptul că e singulară. Dan C. nu vituperează în presa politică, nu suferă pentru cauze false şi nu are partizanate păguboase, convertite în vitriolări şi frustrare. Dimpotrivă, e plenar sub toate aspectele, împlinit, expansiv, realizat şi lipsit de fisură. Exasperează fiindcă e aşa, dar nu loveşte sub centură, nu scrie insidii şi nu se lansează în perfidii. Caz rar, pe la noi, într-o cultură a sufletelor ulcerate...
          „Campania de neobiografism“, la care s-a angajat Dan C. Mihăilescu, prin cărţi succesive despre Eminescu, Cioran şi I. L. Caragiale, are toate atributele exorcismului reconvertit în orgoliu: criticul pândeşte peste tot excesul, se bucură când cineva nesocoteşte limitele şi jubilează la orice nemăsură. Trăieşte, programatic, împotriva vremii sale, deşi îi ştie slăbiciunile şi e pregătit ca nimeni altul să le oblojească. Încercând să reconstituie epistema timpului în care a scris autorul Scrisorii pierdute (în I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2012), o identifică la nivelul energiei debordante de sfârşit de secol XIX, de care vorbeşte şi dionisiacul lui Nietzsche: „Uităm, adeseori, că, la cumpăna veacurilor XIX-XX, înainte şi puţin după «anii nebuni», totul se trăia incandescent, infinit mai patetic şi angajant decât în dezabuzata noastră postmodernitate, fiind calificat ca atare: excentric, delirant, exorbitant, isteric...“ Scrisorile lui Caragiale îi apar ca fiind „diabolice“, „urzicate“, aşa cum a fost şi autorul lor, împărţit, sub aspect psihologic, între frustrarea de a nu fi admis la masa prestigiilor şi orgoliul de a se răzbuna pe soartă ironizându-i vitriolant protagoniştii. „E limpede – scrie Dan C. Mihăilescu într-un subtil eseu de «mateinizare» psihologică a lui I. L. Caragiale – că a urmărit toată viaţa succesul, că a jinduit mereu «un loc», fie şi cel din urmă, la masa «boierilor şi ciocoilor», şi că ritmica respingere concertată i-a alterat forţa creativă, i-a turbat reacţiile şi i-a otrăvit relaţiile“, ducând în cele din urmă la surprinzătorul exil berlinez, pe care toată lumea încearcă să-l explice de atunci, nereuşind decât în mică măsură. Artistic, era o incompatibilitate; uman doar o incongruenţă, aceasta fiind dimensiunea pe care încearcă să o explice cartea, prin sugestia implicită a unui model în esenţă stoic, asumat de un om care caută în senectute liniştea de care nu a dispus – nu numai fiindcă n-o găsea în jur, ci fiindcă o zgândărea, o bulversa el însuşi la tot pasul – atunci când se afla în puterea vârstei.
          Sub aspect metodologic, asumarea psihologicului ca perspectivă analitică privilegiată presupune din partea autorului atât un paricid intelectual tandru, în urma căruia este sacrificat estetocentrismul lui Nicolae Manolescu (argumentul se găseşte la p. 43-44!), cât şi o despărţire de „textocentrismul“ criticii noastre de până la 1989, unde – ştim cu toţii – multe se puteau gândi, dar puţine se puteau aşterne pe hârtie, exemplul cel mai frapant fiind scandalul cu iz politic declanşat de apariţia Marii trăncăneli a lui Mircea Iorgulescu. Lucrare foarte corect documentată, cartea lui Dan C. Mihăilescu investighează scrupulos tot ce s-a scris esenţial în domeniu, de la enormităţile ideologizate ale anilor ’50 la volumele esenţiale ale exegezei mai noi (I. Vartic, Marta Petreu, Bogdan Bădulescu, Gelu Negrea), salutară fiind, în excursul diacronic al autorului, reconsiderarea exponenţială a cărţii din 1983 a lui Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale: Jocuri cu mai multe strategii, autorul bucureştean fiind şi autorul medalionului critic I. L. Caragiale din DSR-ul redactat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu.
          De altfel, evoluţia exegezei caragialiene de după 1989 marchează şi recuperarea unor amprente profunde (psihanaliză, mitocritică, religie sau ideologie social-politică, filosofie), pe care critica de până la Revoluţie le-a ignorat sau le-a voalat, nu din neştiinţă, ci din prudenţă. Se constată, pe ansamblu, un proces de „abisalizare“ a lui Caragiale (sugerat şi de Dan C. Mihăilescu la p. 118-119, în nota de subsol), şi nu numai pe relaţia cu Mateiu, ci în economia întregii biografii, „încununată“ cu orgolioasa şi paradoxala mutare la Berlin, interpretarea ei cea mai subtilă – de înstrăinare activă de sine şi de operă, echivalentă cu o automortificare voluntară – fiind dată de Marta Petreu. Bogdan Bădulescu (Caragiale în Orient-Express) e un excelent câştig al exegezei, Dan C. Mihăilescu îi şi acordă creditul superlativ care i se cuvine, deşi unele dintre afirmaţiile sale sunt suprainterpretări decantate din entuziasm. Actualizările sunt însă neconcludente, fiindcă nu sunt susţinute de argumente suficiente; de pildă, tresari atunci când Dan C. Mihăilescu scrie că I. L. Caragiale a fost un „sceptic postmodern avant la lettre“, dar „postmodernizarea“ e o vorbă niţel aruncată în vânt aici, mai substanţială fiind, în acest sens, Fatalitatea ironică a lui Mircea A. Diaconu (tot 2012), în care se vorbeşte de un I. L. Caragiale voluntar fragmentar şi descentrat în textele pe care le scrie, conştient de construcţia unor fragilităţi de suprafaţă, lipsite de sintaxă internă şi de întemeiere profundă, ontologică. În privinţa „scepticismului“, eu aş merge mai degrabă pe stoicism, înţeles ca program autoeducativ personal şi construcţie de sine. Ca „înţelepţire“, cum sugerează Dan C. Mihăilescu, referindu-se la scrisorile lui Caragiale, înţelese, pe ansamblu, ca exorcism caligrafic, ca un „ceremonial de purificare a fiinţei“.
          Poate greşeşc, dar văd în textura discretă, de adâncime a cărţii lui Dan C. Mihăilescu şi o întoarcere la fervorile intelectuale ale tinereţii noastre, decantate în mare măsură din tematism. Pentru Dan C., măsura unei vieţi e dată de plăcerea pe care ea o poate genera, în care se „imersează“. „Pentru mine – scrie el la finalul eseului introductiv al volumului –, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în corespondenţa autorilor noştri nu mai există atâta epicureism fervent alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenţei, aşa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj şi taclale, de cuminţenie şi drăcărie, de înţelepciune şi ghiduşie totodată. Pe scurt: atâta spectacol de sine!“ Putem întoarce textul şi pentru a-l descoperi pe Dan C. Mihăilescu, într-un răsfăţ de ingenuă oglindire? E aproape obligatoriu...
          Doar în subsidiar, cartea îşi propune să ajungă „în vârful muntelui, la peştera minunilor, adică la corespondenţa caragialiană din anii berlinezi“ (p. 121), pentru a savura un gest paradoxal, atipic şi ilogic, şi pentru a-l înţelege. În realitate, exilul berlinez al lui Caragiale reprezintă serenitatea finală, punctul de ajungere al unui stoic, adică – sugerează foarte subtil Dan C. Mihăilescu –, nu un hedonism civilizat spontan, acceptat ca atare, savurat cu suspiciune – întrucât ea contravenea imaginii de sine pe care o întreţinea Caragiale –, ci o plăcere calculată, creată precis, matematic, ca-ntr-un joc farmaceutic complet, în care esenţele sunt în aşa fel combinate, încât să cauzeze plăcerea cea mai adâncă. „Monstruozitatea“ lui Caragiale, denunţată zgomotos şi de Eminescu („om de rând cu fizonomie de spion, îngălbenind de o scârboasă invidie şi de scârboase pofte“ – e drept, la mijloc era nurlia Veronica...), e una rece, aritmetic dozată, cu detaşare. „Fiecare carte poştală a lui Caragiale – notează Şerban Cioculescu, citat la p. 73 – e un mic giuvaer de scris ordonat, egal, rotund, parcă trasat cu o infinit delicată peniţă rondă, dar mai probabil obţinut cu peniţa subţire şi ascuţită, întoarsă spre stânga. Grafia face bucuria profanilor prin armonia şi frumuseţea ei; grafologii vor fi distingând stăpânire de sine, calcul, artificiu.“
          ... care, între noi să fie vorba, e foarte departe de lumea miticilor, se distanţează prin autonegare controlată de toată dezordinea umană care forfoteşte în texte. Pentru a o înţelege, Dan C. Mihăilescu recurge la analogia cu un alt mare exilat, Voltaire: „nu mai am alt spectacol – scria acesta tot din Prusia – decât cel al prostiilor din scumpa mea patrie“. Luându-şi „familia şi tărăbuţele“ pentru a le transfera într-o capitală niţel mai ordonată decât Bucureştiul, Caragiale dobândeşte serenitatea mult râvnită („existenţa lirică“, aşa cum el o numeşte) prin distanţare de lumea pe care o lasă în urmă, prin negare de sine, adică intrare în autoutopie. Sarcasmul lui vine din exactitate, este o formă a acesteia. Nenea Iancu are fobia rolurilor stereotipizante, e un alt paradox al vieţii sale agitate aici: România e o ţară fără substanţă, retardată, isterică şi nervoasă, în care toată lumea se grăbeşte să decadă într-un rol, numai că unii o fac mai repede, iar alţii mai târziu, alienarea fiind aceeaşi, chiar dacă poartă numele de patriotism.
          Satirizând mecanizarea socială sau robotizarea („am sau n-am treabă...“ etc.: sindromul Farfuridi), Caragiale fuge de ele ca dracul de maşina de ştanţat capete. Cât timp stă la Bucureşti, o face prin operă, devenind sarcastic demiurgul transcendent al „miticilor“ pe care îi pune în mişcare. Se linişteşte la Berlin: e adevărat, devine „mai calm şi înţelegător, dispus să accepte, cu un amuzament superior, firea omenească şi metehnele ei“ – aşa cum scrie Florin Faifer, citat la p. 125 – , dar e pentru prima oară autentic, mulţumit de efortul de autentificare pe care şi l-a asumat prin ieşirea din teatrul derizoriu numit România...

 

Ştefan Borbély

O autobiografie mascată (Dan C. Mihăilescu, L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)