Petreştii sau despre intimitate

Irina Petraş

          Mai întâi, e de spus că, graţie Ioanei Bot şi colaboratorilor săi apropiaţi, arhiva Ioana Em. Petrescu-Liviu Petrescu (dar şi D. Popovici), aflată în patrimoniul Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga“ Cluj, este gestionată cu acribie şi dăruire, din ea ivindu-se deocamdată seria de autor Ioana Em. Petrescu (Modernism/postmodernism: O ipoteză, 2002; Studii de literatură română şi comparată, 2005; Ion Barbu şi poetica postmodernismului, 2007; Studii eminesciene, 2008; Studii despre Ion Budai-Deleanu, 2011). E reconfortant să ştii că astfel de bune atitudini faţă de moştenirea culturală există încă pe lume. Apare acum Corespondenţa intimă Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (1961-1978), ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Mirela Tomoiagă, prefaţă de Ioana Bot (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012, 396 p.; carte însoţită de un CD-Rom cu textul integral). „Acest volum – spune Ioana Bot în prefaţă – vine să completeze în chip insolit profilul unui intelectual prea puţin cunoscut în timpul vieţii şi devenit, în deceniile scurse de la moartea sa, un nume de succes al «vulgatei eminescologice», cu tot ce presupune omagiant, dar şi reductiv o asemenea ipostază. Totodată, cartea deschide drum unei alte serii de autor pe care o dorim realizată pe baza materialelor aceluiaşi fond arhivistic: cea consacrată scrierilor lui Liviu Petrescu, care îşi aşteaptă, încă, editorul-coordonator al unui proiect restitutiv.“
          Înainte de a vorbi despre cartea cea nouă, să mai spun că nu mă număr printre cei înfioraţi, de pildă, de apariţia corespondenţei Eminescu-Veronica Micle. Cred într-o măcar minimă privacy, chiar şi în cazul celor mai mari vedete ale culturii universale. Cu atât mai mult în cazul corespondenţei intime (numele ei mărturiseşte deja intenţia ascunderii de ochii lumii!). Ea se scrie, cel mai adesea, sub imperiul îndrăgostirii, efect temporal şi temporar, ţinând de discursul îndrăgostit şi mincinos fără voie pe care îl imprimă cristalizarea crengii de Salzburg stendhaliene oricărei întâlniri sub semnul lui Eros sau Cupidon. Ce se spune atunci între cei doi are nevoie de singurătatea izolată a alcovului. Nici la apariţia Jurnalului nu am exultat (Jurnal 1959-1990, 2004, ediţie îngrijită de Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe, postfaţă de Carmen Muşat). Incomplet şi foarte intim, acesta e de citit neapărat circumstanţializat, altminteri cazi în vulgaritate opacă. Caietul al treilea începe în 1959. Ioana are 18 ani. În 1952, îi murise tatăl. Ioana Popovici se află singură (singurătatea e atât de des invocată, încât nu se poate să nu vezi în paginile jurnalului o „descărcare“, excesivă anume, menită să-i dea un rost) sub povara unei responsabilităţi pe care puţini şi-ar fi luat-o: aceea de a fi fiica meritată de tatăl ei, dar şi de a nu profita leneş de numele pe care el şi-l clădise („Un privilegiu – un scurt privilegiu – au însemnat anii copilăriei, când am pătruns, condusă de tatăl meu, în spaţiul marii culturi. Privilegiul acesta mi-a fost retras foarte devreme. Mi-a rămas sentimentul datoriei...“, mărturisea într-un interviu). Liviu Petrescu e „ales“ nu doar dintr-o iubire adolescentină şi încărcată, poate, de lecturi de romane franţuzeşti, ci şi fiindcă, sobru şi inteligent, ar putea să ţină locul tatălui pierdut. Cu el, poate clădi un nume care să fie egal celui al tatălui. Boala se instalează când ea are doar 20 de ani. Tot mai gravă, o va obliga la sfâşietoare disimulări. Deocamdată, îşi descarcă sufletul în pagini de un patetism adolescentin firesc: „Aşadar, această viaţă care e pentru mine totul, chiar dacă e pentru ceilalţi nimic, trebuie să mi-o fac cât mai comodă. Deci: atâta cât e, să fie! E treaba mea s-o utilizez la maximum, să storc din ea tot ce se poate stoarce. Şi înainte ca actuala-mi formă să devină nimic, să-i smulg vieţii, trăirii, tot ce-mi poate da. A te face util altora, a-ţi da o întrebuinţare e singurul mod de a-ţi uita inutilitatea pe planul universalului“.
          Dacă Jurnalul – spuneam la apariţia lui – va fi citit după lectura cărţilor ei şi ştiind câte ceva despre destinul deloc trandafiriu al Ioanei, cititorul va afla amănunte menite să umple personalizat mici spaţii goale. Altminteri, răsfoit grăbit şi cu perspectivă de paparazzo dâmboviţean, va părea încă o privire picantă în dormitorul unor „obiecte“ de cult ardelean.
          Volumul de corespondenţă, publicat acum (prea curând, cred eu) din raţiuni de istorie şi, mai ales, arheologie literară, cere aceeaşi circumspecţie. Scrisorile schimbate de cei doi conţin o mare cantitate de material de interes al clipei strict personale. Abia în al doilea rând afli câte ceva despre lecturi, proiecte literare, stări şi atitudini depăşind cercul (totuşi) strâmt al relaţiei lor intime, aşa încât să rotunjeşti ceea ce ştii deja din cărţile lor.
          Într-un fel, corespondenţa argumentează ceea ce se cunoştea deja. De curând, Mihaela Ursa, interesată de mărcile interiorităţii, o spunea încă o dată: la Ioana Em. Petrescu, „în ciuda ştiinţificităţii – suverane în textul critic –, scrisul este mereu condiţionat de prezenţa (dezvăluită sau doar ascunsă a) unei «feţe din adânc»“. Obiectivitatea sa critică depinde de anumite „ritmuri ale sângelui“, de o anumită „configuraţie interioară, profund subiectivă“. La Liviu Petrescu, „reproşul de dezimplicare auctorială“ adus cărţii Poetica postmodernismului confundă – crede M. Ursa – metoda cu neutralitatea critică. Totuşi, asumându-şi riscul de a descoperi „faţa din adânc“ în scrisul lui Liviu Petrescu, Mihaela Ursa începe prin a constata că „nu are metafore individuale“. Ei bine, scrisorile dezvăluie, şi ele, o tânără Ioană vibrantă şi caldă şi un Liviu calculat şi pedant, cu o maturitate aproape bătrânicioasă a atitudinii. Cu doar şase ani mai mare ca noi, studenţii balici ai anului 1965, asistentul de la Literatură universală impunea printr-o ţinută academică atent lucrată. Îi urmăream fascinaţi nu doar demonstraţiile subtile pe romane de Dostoievski ori Faulkner, ci şi gestul concentrat cu care împingea, cu arătătorul, ochelarii la rădăcina nasului, haina impecabilă, cămaşa scrobită, cravata. Vorbea foarte strâns şi mereu sobru. În ciuda pedanteriei sale de mult cunoscute, iată un amănunt care m-a şocat: nu doar că toate scrisorile, bileţelele şi ilustratele au fost păstrate în arhiva familiei, dar s-a întâmplat acelaşi lucru cu ciornele (două, trei, patru!) scrisorilor trimise de Liviu Petrescu de la unitatea unde îşi satisfăcea stagiul militar. Marea preţuitoare de arhivă care sunt a fost pusă în încurcătură şi a refuzat să interpreteze întâmplarea.
          Mirela Tomoiagă semnează un studiu introductiv consistent. Corpusul de corespondenţă i se pare important „din punct de vedere istoric, documentar, dar şi psiho- social, pentru că el reflectă mentalitatea a doi români intelectuali din secolul al XX-lea, care călătoresc în ţară şi în străinătate, care se formează în această perioadă ca tineri cercetători (asistenţi universitari la Catedrele de literatură română, respectiv de literatură comparată, ale Facultăţii de Filologie din Cluj)“. Are dreptate să identifice apariţia, în textul scrisorilor, a unor eboşe ale scrierilor lor de mai târziu, a unor detalii care deschid spre atmosfera epocii: ce cărţi se puteau cumpăra şi citi, ce reviste, care era atmosfera de la Facultatea de Filologie etc. Iată un singur fragment dintr-o scrisoare a Ioanei, proaspătă asistentă universitară, pe care îl decupez în loc de ispitire la lectură, în ciuda reticenţei mele de fond: „… Curticeanu m-a decepţionat. Se va face la seminar critica până la 1900. «Critica» începând cu Eustatievici! Ce părere ai? Grozav de comozi pot fi oamenii. «Mai ales paşoptiştii, tov[arăşa] Popovici (scârbosul ignoră că sînt măritată), mai ales paşoptiştii». Şi, explicativ: «Heliade». Bun. Ar fi şi asta ceva. Adică formarea spiritului critic. Numai că, în loc să-l intereseze concepţiile critice, se rezumă comod la începuturile mult cunoscute deja ale preocupărilor de teorie literară. Şi, de dragul lui Eustatievici, îi sacrificăm pe Iorga, Trivale etc. etc. Mergem, cuminte, până la Ibrăileanu. Curs special de critică literară. Apoi, alt bucluc. Sînt trei grupe. Ca să ne fie mai uşor, ca să avem mai mult timp pentru pregătire şi să nu ne extenuăm, Jean şi cu mine va trebui să împărţim seminariile: unul ţie, unul mie, adică o săptămână el, una eu. Ce părere ai? Pe mine nu mă entuziasmează ideea. Deşi, recunosc că e mai comod aşa. Dar aş fi vrut grupa mea, cu care lucrez eu, pe care-i conduc aşa cum vreau pe o linie de gândire“.
          Lectura Corespondenţei va fi una de forare în balastul intim, pentru a identifica astfel de filoane cu adevărat însemnate pentru portretul lor de cărturari.

 

Irina Petraş

Petreştii sau despre intimitate (Corespondenţa intimă Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (1961-1978), ed. îngrijită şi studiu introductiv de Mirela Tomoiagă, prefaţă de Ioana Bot. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)