Ioanichie Olteanu, în volum

Iulian Boldea

          Născut la 13 septembrie 1923, la Vaideiu (jud. Mureş), decedat la 29 martie 1997, la Bucureşti, Ioanichie Olteanu e una dintre figurile importante ale Cercului Literar de la Sibiu, dar şi ale literaturii române postbelice. Poet, traducător, gazetar, editor, Ioanichie Olteanu a fost un animator cultural de succes, un intelectual echilibrat, cu simţul valorii şi cu un fond etic inalterabil. Faptul că primul volum de versuri semnat de Ioanichie Olteanu apare postum (Turnul şi alte poeme, Cluj: Editura Eikon, 2012), sub îngrijirea competentă a lui Ioan Milea, ţine de intemperiile istoriei şi ale fiinţei aflate „sub vremi“, cum spune cronicarul. Poeziile, caracterizate de „jocul între real şi halucinaţie“ (I. Negoiţescu), sunt grupate în patru tipuri (tradiţionalist-romantice, baladele propriu-zise, meditative, poemele cu încărcătură ideologică şi cele proletcultiste, acestea din urmă aşezate la Addenda). De o intensă frumuseţe lăuntrică sunt poeme precum Pumn de pământ, Când vine toamna, Desen pe bancă, Nocturnă, Idilă, Balada înecaţilor, Poveste de Crăciun, Vânt de primăvară, Descântec la o moară de apă ş.a. Ştefan Aug. Doinaş caracterizează, în cuvinte sobre şi plastice, prezenţa lui Ioanichie Olteanu: „Serios, discret, modest, cu o rezervă de ţăran ardelean înţelept, el distona un pic în cercul nostru foarte gălăgios. Era un tânăr «închis», în jurul lui plutea un uşor aer de mister“. Vărul lui Ioanichie Olteanu, poetul Ion Horea, îl caracteriza, într-o poezie, ca fiind „poet şi cărturar/ Parcă schimbat la faţă, hieratic şi umbros“. În prefaţa volumului (Redescoperirea unui poet), Ioan Milea observă că există, alături de cărţile apărute la timpul şi locul lor, şi aşa-numitele „cărţi posibile“, „neapărute la timpul lor, rămase în manuscrise sau risipite în publicaţii periodice şi niciodată culese de acolo pentru a fi aşezate, protector, sub pavăza unor coperte“. Aprecierile poeziei lui Ioanichie Olteanu de către unii critici precum I. Negoiţescu, Cornel Regman sau Nicolae Balotă sunt bine decupate de autorul ediţiei, care constată, la rândul lui, că sursa profundă a acestor versuri e tocmai vitalismul, chiar dacă poate fi sesizat şi un dezacord „dintre eu şi lume“, un fel de ruptură „infernală“ între „lirism şi «luciditatea muşcătoare»“. „Conştiinţa eşecului“ (I. Negoiţescu) îşi arogă linii de forţă tensionate în a doua etapă de creaţie a lui Ioanichie Olteanu, făcându-se simţite şi ecourile unui fel de „naufragiu metafizic“, „însoţit de un întunecat sentiment al damnării, iar cel care-l trăieşte face figura unui poète maudit, melancolizat de contrastul abrupt dintre lume şi propriile-i aspiraţii“ (Ioan Milea). Volumul cuprinde, alături de prefaţă, şi o Notă asupra ediţiei, un necesar Tabel cronologic, un grupaj de poeme reprezentative şi un set de repere critice, urmate de o Bibliografie cuprinzătoare. Cartea se încheie cu câteva pagini evocatoare semnate de Ion Horea (o confesiune nostalgică, Mentorul meu literar, şi trei poeme).
          Fără îndoială că, în ansamblul poeziei promovate de reprezentanţii Cercului Literar de la Sibiu, Ioanichie Olteanu ocupă un loc aparte, distinct, chiar dacă poetul a fost, în general, mai degrabă ignorat de critica literară. Baladele lui Ioanichie Olteanu (cele mai cunoscute sunt Balada înecaţilor, Balada soţului înşelat şi Păţania teologului cu arborele) se disting de cele ale lui Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca sau Dominic Stanca. Poetul valorifică resursele umorului negru, ale unei fantezii controlate de raţiune, în care grotescul şi carnavalescul se întretaie cu unele accente ale poeziei cotidianului de mai târziu. În Balada soţului înşelat se regăsesc accente argheziene din Flori de mucigai, în valorificarea resurselor cuvântului plastic, viu, concret. Atmosfera poetică nu exclude înscenarea ludică şi insertul narativ cu iz carnavalesc, încadrate în versuri eliptice, de o sugestivă pregnanţă a detaliului revelator. Între viziunea idilică a soţului şi statura moral-psihologică a soţiei se deschide o prăpastie. Sunt două lumi ce îşi dispută întâietatea, două mentalităţi şi două viziuni opuse: una a calmului, a căminului aşezat, a reculegerii terestre în faţa valorilor burgheze, cealaltă, a soţiei, desprinsă de planul terestru, tânjind după mistere şi reflexe ale necunoscutului de dincolo de fenomenalitatea lumii. Femeia are, în această baladă, o alură de vrajă, de alienare şi de miraj oniric. Ea e străina care tulbură simţurile bărbatului, trăind jumătate în lumea prozaică, jumătate într-o realitate iluzorie, într-un perimetru al fanteziei mântuitoare. Pe de altă parte, femeia are, în acest fel, o statură existenţială marcată de un instinct bovaric, prin care universul familiar e învestit cu reflexe ale negativităţii, care se cer depăşite, transfigurate, prin detentă vizionară spre altceva, spre un spaţiu compensatoriu, miraculos şi benefic, în cazul nostru iubirea: „Înţeleptelor mele cuvinte/ ea zâmbea ca trezită din vis,/urmărind poate absentă în minte/ nu ştiu ce taină, pierdut paradis./ În ochii ei mari strălucea o lumină/ atât de ciudată, atât de străină...“ O altă poezie semnificativă a lui Ioanichie Olteanu e Balada înecaţilor. Poem al morţii şi al resurecţiei, al extincţiei dizolvante în universul acvatic şi al comuniunii cu eternitatea, Balada înecaţilor figurează un decor în care definitorii sunt, la început, imaginile dezmembrării, ale risipirii şi pierderii în imensitatea fluidă. Atmosfera dominantă e una de teatralitate macabră, de carnavalesc cu inervaţii livreşti, de recul sugestiv într-un univers delirant, cu formele şi culorile în continuă metamorfoză, ca într-un vis în care obiectele seamănă şi nu seamănă cu cele reale, integrându-se într-o sintaxă a imaginarului cu totul insolită: „Aşa până când într-o zi de pe un vapor mare/ am fost aruncaţi şapte în mare, –/ trebuia să se recurgă la acest mijloc/ fiindcă nu mai era de mâncare./Disperaţi, valurile am despicat,/ dar probabil că până la fund am sucombat./ Nu ştiu cât a trecut de la acest accident –/ când ne-am revenit ne descompuneam lent;/ câteva celule le împrumutasem ca hrană/ la vecini: nişte peşti luminoşi şi o actinie bălană./ Acum cu membrele în risipire/ stăm aici în mare fericire/ şi nu ştiu de ce (cel puţin mie) nu-mi pare deloc straniu/ că mi-a pătruns apă în craniu/ şi că mi se zăreşte prin carnea străvezie un femur/ extrem de alb şi pur./ Luna ne mai vizitează şi aci înaltă şi goală,/ dar mai mult ca o presimţire domoală,/ cu chipul ei tot aşa de ciudat şi livid/ irizat prin imperiul lichid“. Reculul în neant e însoţit de o stare de confort, de beatitudine chiar, de camuflare în adâncuri, în aşteptarea judecăţii celei de pe urmă, când corporalitatea va fi de tot părăsită, iar sufletele înecaţilor se vor contopi cu înaltul: „Altfel o ducem bine. Aici putrezim în tăcere/ cu peştii morţi, cu algele ce nu mai au putere/ să se înalţe sus către cer/ să vâneze vreo corabie sau barem vreun corăbier [...]. Aşteptăm însă toţi/ şapte şi câţi or mai fi pe departe, mateloţi,/ aventuri etc., o noapte mai supremă decât toate nopţile supreme/ când trâmbiţele cereşti or să ne cheme;/ atunci ne-om aduna atomii împrăştiaţi în mare/ trăind clipe de grea frământare/ şi ne vom ridica balansându-ne lin/ să spargem suprafaţa tărâmului marin./ Vom ieşi înalţi şi goi pe valuri/ şi vom pluti halucinaţi spre maluri [...]“
          Prin poemele sale, recuperate cu profesionalism de Ioan Milea, Ioanichie Olteanu se dovedeşte un demn reprezentant al orientării poetice generate de Cercul Literar de la Sibiu, prin recursul la specia literară a baladei, prin ţinuta spectaculară a viziunii lirice, prin imagistica de o tulburătoare concreteţe şi, nu în ultimul rând, prin rafinamentul robust al versului, marcat deopotrivă de suavitate şi de materialitate grea, de mimetism şi de transfigurare. Îndelung aşteptată, cartea Turnul şi alte poeme face dreptate unui poet de intensă vibraţie şi nobilă discreţie.                               

 

Iulian Boldea

Ioanichie Olteanu, în volum (Ioanichie Olteanu, Turnul şi alte poeme. Cluj: Editura Eikon, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)