Maghiarii1

I. Negoiţescu

          Într-o singură problemă atacată de mine în vremea din urmă prin radio sau prin interviuri publicată în ţară, am avut de întîmpinat de acolo reacţii epistolare: în problema raporturilor noastre cu conlocuitorii noştri maghiari. Scrisorile primite din partea unor ardeleni care păreau îndureraţi de neînţelegerea mea în această privinţă şi căutau să mă lămurească. Dar în ce consta lămurirea? Pe de o parte în invocarea trecutului istoric, adică a suferinţelor îndurate de românii ardeleni în secolele trecute, pînă la unirea din 1918, din partea ungurilor stăpînitori; pe de altă parte în relatarea unor conflicte etnice din realitatea imediată şi în refuzul de a accepta pretenţiile maghiarilor ardeleni în chestiunea drepturilor lor naţionale, sociale şi culturale, pretenţii socotite exagerate. Prin mamă sunt eu însumi ardelean şi am o conştiinţă ardeleană fiindcă în Ardeal m-am născut şi m-am format şi mă simt şi azi profund ataşat de civilizaţia Ardealului, prin secole realizată, o civilizaţie care ţine de Europa Centrală şi la care şi-au adus contribuţia ungurii şi saşii. Noi, românii, am moştenit această civilizaţie, iar în perioada dintre cele două războaie mondiale ne-am străduit să o continuăm – cu real succes –, bazîndu-ne, cum e şi firesc, de asemeni pe propriile noastre tradiţii etnice şi culturale. Deşi m-am născut într-o familie ortodoxă, eu am preţuit, în domeniul tradiţiei spirituale transilvane, mai ales unirea cu Roma, din 1700, care a produs, prin rezultatele ei intelectuale, o adevărată mutaţie în cultura întregului popor român. Valoarea morală a bisericii greco-catolice ne-a revelat-o mai ales martirajul ei, soarta vitejilor ei ierarhi chinuiţi şi omorîţi în temniţele comuniste. Trecutul de suferinţă istorică şi de luptă al românilor ardeleni îl cunoşteam şi din familie: bunicul meu, preot ortodox, fusese memorandist şi, în lupta lui, detestase atît de mult pe unguri, încît refuzase să le înveţe limba, limba statului al cărui cetăţean era. Tatăl bunicii mele, care studiase la Năsăud şi la Blaj, a fost împiedecat să facă o carieră administrativă corespunzătoare aspiraţiilor lui, deoarece refuzase să-şi maghiarizeze numele. Totuşi n-am crescut într-o atmosferă şovină. Nici părinţii mei, nici bunicii mei nu mi-au prezentat trecutul decît ca documentare istorică, şi nu ca otrăvit îndreptar sufletesc. Ei nu priveau înapoi, ci înainte, spre viitor; un viitor în care, sub altă zodie, românească acum, Transilvania rămînea aceeaşi patrie comună a românilor, maghiarilor, saşilor şi evreilor ce o locuiau. Bineînţeles, cînd iredentismul maghiar, întreţinut de guvernanţii de la Budapesta, s-a înteţit, primejduind evident graniţele ţării şi marea unire sub semnul căreia eu venisem pe lume, l-am respins şi l-am combătut, dar vedeam inamicul adevărat în afara României, şi nu înăuntrul ei. Nu mi se părea monstruos faptul că ungurii din Ardeal, foştii stăpînitori, purtau încă în suflet nostalgia trecutului de dominaţie şi glorie naţională. Încercam să-i înţeleg, să mă situez în locul lor, în lumea visurilor lor rupte de realitate. Nu i-am urît. Aveam colegi maghiari cu care eram bun prieten, fără să fi discutat vreodată împreună dureroasele, spinoasele probleme ce puteau să ne ştirbească sentimentele comune. Ne-am revăzut cu drag la Cluj, după întoarcerea noastră acolo. Am întemeiat noi prietenii maghiare, de o deosebită importanţă spirituală pentru mine. Prin natura mea un cosmopolit (deci un autentic ardelean), mi-am consolidat şi lărgit astfel cosmopolitismul. Plecarea saşilor din Ardeal, pe care am învăţat să-i cunosc mai bine în anii studenţiei, în refugiul de la Sibiu, mi-a sfîşiat inima, o resimt ca pe o mare tragedie naţională. Mă gîndesc cu inima strînsă la frumoasele oraşe şi sate săseşti părăsite de locuitorii lor atît de vrednici, de europeneşte civilizaţi, şi îmi vine să plîng. Dacă şi ungurii ar părăsi aceste meleaguri, Ardealul n-ar mai fi, şi chiar în calitatea mea de român m-aş simţi frustrat, văduvit, diminuat. După cum, ca istoric al literaturii române, eu ştiu prea bine ce au însemnat evreii în literatura noastră modernă, cîte şi ce importante figuri ne-au dat ei, ce impulsuri creatoare au imprimat ei etniei noastre. Fără evreii români, literatura noastră se îndreaptă spre viitor cu mai puţine scîntei în focul ei creator. Publicaţii ca România Mare, organizaţii de masă ca Vatra Românească, încurajate diversionist de conducătorii actuali ai ţării, tributari mentalităţii ceauşiste, constituie, prin antisemitismul şi şovinismul lor, o ruşine naţională şi o primejdie groaznică pentru sufletul românesc, îndemnat de condeie criminale la ură şi intoleranţă. Aceste formaţii retrograde şi iresponsabile reprezintă încercări disperate de a ne împiedeca să înaintăm spre democraţie şi să ne integrăm în Europa, acea Europă din care comunismul şi ceauşismul ne-au rupt. Eu nu cred că ungurii cer astăzi în principiu mai mult decît ceea ce le-au oferit românii în 1918, la Alba Iulia. Oricum, noi, ca majoritari în Ardeal, bazaţi chiar pe această majoritate absolută care ne garantează stăpînirea asupra provinciei de la nord de Carpaţi, trebuie să ne comportăm faţă de conlocuitorii noştri cu acea generozitate ce se impune întotdeauna majorităţii faţă de minoritate. Minorităţile au totdeauna nevoie să fie protejate, susţinute în efortul lor de a-şi păstra fiinţa naţională. Atitudinea noastră faţă de ungurii ardeleni trebuie să pornească de la sentimentul de respect pentru trecutul lor, atît în cadru strict ardelenesc, cît şi în cadrul mai larg al apartenenţei lor la poporul maghiar în integralitatea lui, cu rolul său important de-a lungul veacurilor, în istoria europeană. Cu o voinţă istorică pe care se cuvine să o preţuim, ei s-au integrat în Europa cu o mie de ani în urmă, iar în istoria contemporană şi-au arătat capacitatea prin revoluţia lor extraordinară din 1956, în care toate popoarele oprimate de comunism şi-au pus atunci atîta nădejde şi care a început să deschidă ochii intelectualităţii occidentale asupra naturii veritabile a comunismului. Prietenia cu Ungaria vecină, bazată pe convieţuirea noastră cu ungurii din Ardeal, ne-ar fi numai şi numai de folos: ce lucru minunat că atîţia maghiari din elita socială şi culturală budapestană, originari din Transilvania, vorbesc limba română şi cunosc cultura noastră! Iată o realitate tipic europeană, pe care noi o datorăm Ardealului multinaţional, realitate pe care trebuie să o cultivăm cu toată atenţia cuvenită. Dacă limba română vorbită de sute de mii de germani din Transilvania, stabiliţi în ultimele decenii pe meleagurile Republicii Federale, e menită să devină nu peste mult o uitată poveste a trecutului, ca şi româna încă atît de răspîndită în Israel, să nu facem greşeala de a neglija ultima noastră largă punte de vie comunicare universală. Să trecem peste incidente cu caracter prea local, oricît de descurajante ar fi ele pe moment, şi să privim lucrurile mai de sus, de la nivelul continentului acestuia atît de promiţător şi atît de plin de valori care constituie mîndria umanităţii.


1. Textul este de o semnificaţie majoră pentru înţelegerea poziţiei lui I. Negoiţescu faţă de unguri, de mult contestată de compatrioţi (vezi scrisoarea din 20 mai 1991). Iniţial textul a făcut parte dintr-un interviu dat de I. Negoiţescu, din care a fost omisă partea în chestiune. Autorul a citit-o la Radio Europa Liberă în emisiunea din 24 august 1991. (F. J.)

 

I. Negoiţescu

Maghiarii

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)