Publicăm câteva scrisori inedite ale lui I. Negoiţescu către Farkas Jenő,
din volumul Farkas Jenő, Cvadratura Cercului Literar: În dialog cu patru cerchişti: I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş,  Nicolae Balotă, Cornel Regman, cu o prefaţă de Marta Petreu, volum în curs de apariţie la Editura Palamart din Budapesta.
Scrisorile prezintă interes nu numai pentru biografia lui I. Negoiţescu,
ci şi pentru problemele de filiaţie ideologică ale Cercului Literar de la Sibiu.
Revista Apostrof îi mulţumeşte lui Farkas Jenő pentru aceste documente.


Argument

Farkas Jenő


          Cu ocazia primei mele vizite la Paris, în anul 1985, Monica Lovinescu a avut  generozitatea să-mi ofere cartea dumneaei de cronici literare1 cu următoarea dedicaţie: „Domnului Farkas Jenő, pentru a controla dacă literatura română văzută de aici seamănă cu cea privită de la... Budapesta“.2
          Există oare perspective diferite ale literaturii române privite de la Paris, Budapesta, Berlin, Padova, Praga sau Sofia? Răspunsul este categoric: da. Este suficient să amintim, în cazul Budapestei, activitatea Tipografiei de la Buda (cu sute de cărţi româneşti redactate, tipărite şi difuzate în teritoriile locuite de români, timp de mai multe decenii la începutul sec. al XIX-lea), prezenţa la Buda a „cenzorilor“ Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, valoarea de excepţie a Şcolii Ardelene, cel mai important curent de idei din epoca respectivă. Sau, mai tîrziu, rolul de întemeietor de instituţii româneşti la Budapesta şi Bucureşti al lui Alexandru Roman, senator în Parlamentul Ungariei, membru fondator al Academiei Române, şef al Catedrei de limba şi literatura română de la Universitatea „Pázmány Péter“ din Budapesta, catedră care va împlini în curînd 150 de ani de la întemeiere. De asemenea, alţi profesori de renume ai Catedrei de română de la Budapesta (Gheorghe Alexici, Gáldi László, Carlo Tagliavini, Domokos Sámuel, Pálffy Endre) au fost autori ai unor importante gramatici, studii de istoria literaturii şi a culturii româneşti. Ei au colaborat la toate enciclopediile sau lexicoanele editate la Budapesta, au fost traducători însemnaţi (Alexici, Gáldi, Domokos) din literatura română, folclorişti (Alexici şi Domokos), au publicat monografii notabile (Alexici3, Gáldi4, Domokos5 şi Pálffy6). Reviste româneşti precum Familia lui Iosif Vulcan, mai apoi Concordia şi Federaţiunea ale lui Alexandru Roman, editate la Budapesta, au reflectat literatura şi preocupările românilor din Ungaria şi Transilvania. Luceafărul, revista condusă de Octavian Goga, îşi propunea să fie oglinda „tuturor frămîntărilor vieţii româneşti“. O serie de alte ziare, reviste mai mult sau mai puţin efemere, organizaţii cu caracter social sau politic, organizaţii studenţeşti cu sediul la Pesta sau Buda au întregit peisajul cultural românesc din capitala ungară. A fost deci o perioadă cînd Budapesta a devenit unul dintre centrele însemnate ale culturii româneşti. Enciclopediile Pallas (în 18 volume, apărute între 1893 şi 1900) şi Révai (în 20 de volume, apărute între 1910 şi 1935) cuprind apoi mii de articole despre cultura şi civilizaţia românească. Iar enciclopedia literaturii universale – Világirodalmi Lexikon (1970-1996, în 18 volume) – cuprinde 500 de articole dedicate scriitorilor români; volumul suplimentar (al 19-lea) prezintă în plus 80 de scriitori de limba română. Iată doar cîteva argumente pentru a susţine ideea existenţei unei „perspective budapestane“ asupra literaturii române.
          Titlul prezentului volum, Cvadratura Cercului Literar (dat la sugestia doamnei Marta Petreu), nu este un joc al hazardului, deoarece trimite la Cercul Literar şi, concomitent, la ciclul de poeme al lui Ştefan Aug. Doinaş (Cvadratura Cercului), compoziţie de riguroasă geometrie, cu forme într-o permanentă mişcare-revenire („niciunde-pretutindeni-altul vine“), sugerînd intransigenţă şi severitate. Sibiu, acel genius loci, a jucat, fără îndoială, un rol determinant în formarea unei spiritualităţi, asumată chiar de la început de „cerchişti“ atît în domeniul baladei, dramei, prozei, cît şi în cel al criticii literare. „Urbanitatea“ (Doinaş), „cosmpolitismul“ (Negoiţescu), „transilvanismul“, „spiritul gospodăresc“ (Balotă), „Mitteleuropa“, „ro- tunditatea“ (Regman), iată elementele componente ale acestei spiritualităţi moştenite în parte de la Şcoala Ardeleană, iar mai tîrziu preluată de „echinoxişti“ (scriitorii grupaţi în jurul revistei Echinox).

          Încă din anii studenţiei mele de la Bucureşti am avut şansa să-i cunosc pe cei patru „cerchişti“ prin Cornel Regman, a cărui soţie îmi este verişoară dinspre mamă. (A fost acesta efectul unui transilvanism germano-maghiaro-român destul de frecvent întîlnit mai demult, ce implica, desigur, cunoaşterea celor trei culturi şi limbi.) Cu cei patru membri ai Cercului – I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman, Nicolae Balotă – m-am întîlnit în mai multe rînduri şi la Budapesta, ceea ce se observă şi din corespondenţa publicată în volumul de faţă, în facsimil şi în transcriere (în capitolul Anexe). În Ungaria, poemele lui Ştefan Aug. Doinaş au fost traduse încă din 1969, iar Nicolae Balotă este prezent în spaţiul cultural maghiar din 1979, cu volumul său Lupta cu absurdul, iar după 1990 i s-au tradus în maghiară încă două volume.7 I. Negoiţescu şi Cornel Regman, mai ales cel din urmă, au colaborat substanţial la Enciclopedia literaturii universale, amintită mai sus, al cărei colaborator principal am fost pentru ultimele şapte tomuri. Iar interviurile de faţă au apărut în reviste româneşti şi, în traducere, în reviste din Ungaria, apoi toate sub formă de volum de interviuri în limba maghiară.8
          Chiar după două decenii, interviurile de faţă prezintă un real interes pentru istoria literară. Primul, realizat în 1990, cu I. Negoiţescu şi Ştefan Aug. Doinaş, pare a fi oglinda unei „întîlniri istorice“, pentru că cei doi fondatori ai mişcării au dezbătut aici chestiunea participării membrilor Cercului Literar la viaţa politică şi socială a ţării, după schimbările intervenite în 1990. Se ştie că singurul dintre membri care, pe urmă, a intrat activ în politică a fost Doinaş. Diferenţele dintre cei doi, mai ales în privinţa problemelor extrem de acute ale convieţuirii româno-maghiare de după „schimbarea de regim“, au ieşit la iveală de-a lungul dialogului lor. Convorbirea din 4 martie 1990 a avut loc cu două săptămîni înainte de evenimentele din Tîrgu-Mureş. Cunoaştem cu toţii consecinţele acestora, cu prelungire pînă în zilele noastre, şi implicaţiile lor politice. Jurnalul literar din Bucureşti a publicat interviul la rubrica „Dialoguri esenţiale“. Valoarea de istorie literară a replicilor celor doi prieteni este evidentă: I. Negoiţescu stabileşte clar locul lui Doinaş în cadrul literelor româneşti, modernitatea şi caracterul romantic-baroc fiind specifice poeziei lui Doinaş. Iar scrisorile, documentele inserate în text vizează o mai bună înţelegere a relaţiilor dintre membrii Cercului, pe de o parte, iar pe de alta, legăturile mele cu dînşii, ceea ce, sper, a conferit acestor discuţii un ton convivial, prietenesc, dar în acelaşi timp profunzime şi un înalt profesionalism. Scrisoarea lui I. Negoiţescu (din 26 octombrie 1989) referitoare la relaţia tinerilor „cerchişti“ cu Lucian Blaga, din anii sibieni, este revelatoare, în sensul că maestrul a fost „invitat“ la activităţile Cercului, iar „colaborarea celor două influenţe [E. Lovinescu – L. Blaga] s-a dovedit fericită“. Încă în iulie 1989, pe cînd Negoiţescu era interzis în România, în revista Hitel din Budapesta a apărut articolul său Unirea de la 1918 – văzută azi (în traducerea subsemnatului). În volumul de faţă am publicat, de asemenea, în facsimil cuvîntul-manuscris despre maghiari al lui I. Negoiţescu, rostit la Radio Europa Liberă, unul dintre textele cele mai deschise şi mai sincere scrise vreodată de un scriitor român despre această problemă.

          În aceeaşi atmosferă continuă, după cinci ani, convorbirea cu istoricul şi teoreticianul literar Nicolae Balotă, mare cunoscător al literaturii maghiare, prezent cu trei volume în bibliotecile din Ungaria. Volumul Scriitori maghiari din Transilvania (1981) – „o datorie sentimentală“9, după cum spune însuşi autorul – a fost apreciat la justa sa valoare numai după trei decenii, odată cu traducerea lui în limba maghiară în anul 2007. Citind cele două volume ale Caietului albastru, îmi dau seama că în anul 1996, la data interviului nostru de la Epinay-sur-Seine, autorul lucra la monumentalul său jurnal scris sub formă de roman. De pildă, informaţiile despre familie, scena cu prezentarea în închisoare a pieselor lui Ionescu de către Nicolae Steinhardt, analizele despre Meister Eckhart şi Cioran, reflecţiile despre „transilvanism“, „ardelenism“, „spiritul german“ se găsesc în convorbirea de faţă sub o formă mai spontană, cîteodată amplificată (Steinhardt „jucînd“ în închisoare piesele lui Ionescu). Afirmaţiile autorului despre „transilvanism“ în general şi, în special, despre literatura română transilvană anunţau cercetările profesorului Cornel Ungureanu pe tema „geografiilor literare“. Trebuie să menţionăm, de asemenea, publicarea unui interviu cu Nicolae Balotă, realizat direct în limba maghiară, apărut în 1997 într-un cotidian.10    

          Interviul cu Cornel Regman a fost realizat în 1999, în urma unei prietenii de patru decenii. Relaţiile mele mai strînse cu familia Regman au început în anii de studenţie, la Bucureşti (1968-1972), şi au continuat în timpul şederii mele la Bucureşti pînă în anii 1982, când m-am stabilit în Ungaria, şi bineînţeles mai departe. Cornel şi Zorina m-au luat deseori la Casa Scriitorilor să cunosc lumea literară din Bucureşti. Fiind student, mai tîrziu redactor la o revistă, am avut ocazia să iau contact cu grupul „cerchiştilor“ şi să am acces la volumele lor, la discuţiile în jurul apariţiei acestora. Numai pentru a ilustra „spiritul epocii“: prin 1974, Securitatea din Bucureşti a încercat să mă racoleze pentru a face „scurte însemnări“ despre maghiarii din capitală, în schimbul unei „cariere rapide“, al „unui apartament şi salariu ca lumea“, al unor „burse în străinătate“. Probabil, ar fi urmat să raportez şi despre C. Regman şi prietenii săi. Însă am reuşit să refuz cu ajutorul gazdei mele, pentru că, din fericire, l-am meditat pe băiatul său.
          După cum au afirmat mai mulţi comentatori, interviul de faţă este unul „testamentar“. Jurnalul literar din Bucureşti l-a publicat cu titlul Cornel Regman despre critică şi nu numai – ultimul interviu11, pe urmă a fost inclus în volumul Ultime explorări critice.12 Din corespondenţa noastră reies migala şi profunzimea cu care autorul a lucrat la acest interviu. Asemenea lui I. Negoiţescu, Aug. Doinaş, N. Balotă, şi C. Regman stabileşte clar locul lui Blaga în istoria Cercului, poziţia faţă de spiritul „gospodăresc“ în activitatea scriitoricească a ardeleanului. Cu un orgoliu sănătos, C. Regman afirmă despre Cercul Literar de la Sibiu: „Sîntem prima grupare pe poziţii consecvent estetice apărută în Transilvania şi – pentru epoca respectivă, anii războiului şi imediat după – cea mai importantă, nu numai numericeşte“. Formularea este definitivă în acest ultim interviu al autorului! Convorbirea, după cum spune şi Ştefăniţă Regman, aduce precizări definitorii în privinţa autorităţii criticului, a apărării cronicii literare ca misiune, cu formulări memorabile, cu acel gust specific al jocului şi al ironiei regmaniene. Din cele mai mărunte scrieri, „cronichete“ nu lipseşte niciodată „nota joculară“, fiind „unul din stimulentele“ care îl împing pe autor spre actualitate. Unele fraze din interviu, ca „În maliţie trebuie să fii onest şi… scrupulos“ sau „în calitate de critic am descoperit mai degrabă non-talente sub masca meritului“, par a fi aforisme din cele „vesele şi triste“. Cu o sinceritate dezarmantă, C. Regman vorbeşte despre cenzură şi autocenzură, ca „frînă a graiului şi gîndirii“, despre „rezistenţa prin cultură“, considerată de critic „refuzul alinierii“, despre propriile scăderi în aşa-numitul „obsedant deceniu“, pentru că nu e scriitor „angajat“ care să nu fie „obsedat“ de ceea ce a putut să scrie în acei ani... – spune autorul.
          Cornel Regman a colaborat substanţial la elaborarea articolelor din Enciclopedia literaturii universale în 19 volume, publicată între anii 1970 şi 1996, sub auspiciile Academiei de Ştiinţe din Ungaria. În calitate de colaborator principal şi responsabil pentru literatura română (de la volumul 11, deci din 1989), am reuşit să obţin colaborarea mai multor critici români (Cornel Regman, I. Negoiţescu, Al. Săndulescu, Cornel Ungureanu. Ioan Moldovan şi alţii). C. Regman a scris în jur de optzeci de articole-dicţionar. Începînd cu volumul  14 (1993), el a prezentat scriitori ca Stelian Tănase, Constantin Ţoiu, Gheorghe Tomozei, Daniel Turcea, Eugen Uricaru, Nicolae Velea, Vasile Voiculescu, Tudor Vianu, Dragoş Vrânceanu, Mircea Zaciu, Mihai Zamfir, Duiliu Zamfirescu, George Mihail Zamfirescu, iar în volumul-anexă a contribuit esenţial la înlăturarea lacunelor volumelor anterioare, din care au lipsit scriitori şi curente importante din literatura română. A prezentat pe larg reviste, ca de pildă Viaţa românească (vol. 16).
          Corespondenţa noastră reflectă profunzimea cu care autorul a elaborat aceste articole, mai ales în lipsa unor informaţii necesare, pe care le-a cules cu trudă din diverse biblioteci. Totodată, scurtele caracterizări caustice à la Regman sunt şi azi savuroase şi pline de umor (vezi scrisoarea din 21 iunie 1995). Să nu uităm că pe vreme aceea nu exista un dicţionar actualizat al literaturii române, iar prin 1995-1996, acest Lexicon al literaturii universale din Budapesta a fost dicţionarul cel mai complet, pentru moment, al literaturii române.
          În 31 mai 1999, când C. Regman a luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Opera Omnia, a amintit, printre altele, că aceste articole de dicţionar fac parte din opera lui de critic literar, afirmînd cu hazul lui cunoscut: „prin Lexiconul literaturii universale am reuşit să bag mai mult de o sută de scriitori români în NATO“, în sensul că pe atunci Ungaria făcea parte din această organizaţie.13
          În activitatea mea de profesor de literatură română la Catedra de limba şi literatură română a Universităţii din Budapesta m-am folosit cu randament maxim de volumele membrilor Cercului Literar: de eseurile lui I. Negoiţescu şi Ştefan Aug. Doinaş pentru poezie, de cele ale lui Nicoale Balotă pentru proză, pentru Tudor Arghezi, pentru Urmuz, de cele ale lui C. Regman pentru literatura română contemporană, în ansamblu, pentru Ion Creangă sau Ion Agârbiceanu.
          Această „Cvadratură a Cercului Literar“, reconstituită acum, face parte nu numai din tinereţea mea, ci şi din viaţa mea de adult.

1. Monica Lovinescu, Unde scurte: Jurnal indirect, Madrid: Limite, 1978.
2. Cu prietenie Monica Lovinescu, iunie 1985.
3. Dr. G. Alexici, Geschichte der rumänischen Literatur, Leipzig: C. F. Amelangs Verlag, 1909.
4. Ladislau Gáldi, Stilul poetic al lui Eminescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1964; idem, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti: Minerva, 1971.
5. Domokos Sámuel, Octavian Goga, a költő és műfordító, Bukarest: Kriterion, 1971.
6. Pálffy Endre, A román irodalom története, Budapest: Gondolat, 1961.
7. Nicolae Balotă, Abszurd irodalom, trad. Zirkuli Péter, Budapest: Gondolat, 1979; idem, A láthatatlan képe, trad. Vallasek Júlia, Cluj: Koinónia, 2000; idem, Romániai magyar írók (1920-1980), trad. Vallasek Júlia, Tîrgu-Mureş: Mentor, 2007.
8. Farkas Jenő, XIII+I párbeszéd a magyar-román kapcsolatokról, Budapest: Palamart, 2003.
9. Iată un fragment din Preambulul volumului Scriitori maghiari din Transilvania: „Literatura maghiară din România, repet, nu ne poate fi străină. Predecesorii noştri, cărturari români, au înţeles-o mai demult. Abia împliniseră zece ani după unirea Transilvaniei cu Ţara Românească şi, în 1930, apărea cartea unui tînăr cercetător român, închinată unor «Aspecte din literatura maghiară ardeleană». Această carte, a lui Ion Chinezu, nobilă figură de condeier, a constituit pentru mine, şi ea, un îndemn [...] Esenţială este în cunoaşterea unei literaturi o astfel de deschidere“. 
10. Nicolae Balotă erdélyisége: Egy román író magyar nyelvð vallomása, Magyar Nemzet, 4 ianuarie 1997.
11. Vezi Jurnalul literar, nr. 9-12, mai-iunie 2000, p. 1 şi 30.
12. Cornel Regman, Am apărat cronica lirerară, gen de tradiţie la noi…, in Ultime explorări critice, Bucureşti: Atlas, 2000.
13. Vezi articolul nostru despre Cornel Regman: Aki román írókat vitt a NATO-ba, Magyar Nemzet, 22 decembrie 1999.

 

Farkas Jenő

Argument

» anul XXIII, 2012, nr. 10 (269)