Sfârşitul etern al veşniciei

Mirel Anghel

Cerul de un roşu difuz trimite către ultimii oameni de pe Terra o radiaţie ucigătoare. Orice formă de viaţă dispare, iar atmosfera planetei este pur şi simplu măturată. Lumina se schimbă. Devine galbenă, apoi albă, amintindu-le celor rămaşi de Pământul de acum câteva miliarde de ani, când se vorbea de încălzirea globală şi topirea gheţii arctice. Stelele care au mai supravieţuit până acum explodează şi ele. Căldura trimisă de Soare, care a devenit o stea pitică roşie, este prea mare pentru locuitori. Oricât de mult au reuşit să îşi modifice structura genetică în evoluţia lor, nu pot face faţă sfârşitului agonizant. În aceste ultime trei minute, galaxiile se strâng asemenea unui balon dezumflat. Sfârşitul e aici, printr-un „big crunch“ care anulează totul, inclusiv timpul, şi face imposibilă existenţa unui „după“. Totul este pierdut. Chiar şi amintirea.

Acest scenariu escatologic este doar unul dintre cele care pot fi concepute atunci când imaginaţia călătoreşte departe în timp, într-un viitor foarte îndepărtat. Paul Davies expune în cartea Ultimele trei minute: Ipoteze privind soarta universului (Bucureşti: Humanitas, 2008) mai multe astfel de scenarii posibile ale sfârşitului. Unul dintre liderii institutului SETI, organizaţie care investighează posibilitatea existenţei vieţii extraterestre de mai bine de 28 de ani, Paul Davies este îndreptăţit să scrie o carte vizionară despre felul în care universul va muri.
          Teoriile care au apărut şi au revoluţionat ştiinţa şi cosmologia de-a lungul timpului, oricât de cuprinzătoare ar fi fost şi oricât de multe beneficii ar fi adus progresului umanităţii, au avut fiecare câte un neajuns. Chiar Albert Einstein a simţit nevoia să îşi ajusteze uneori calculele, să schimbe ceea ce enunţase şi chiar să revină, recunoscând că a greşit. Nicio teorie nu a reuşit să explice prezentul, să descifreze trecutul sau să anticipeze viitorul pe deplin. Ele pot fi piese dintr-un ansamblu uriaş care îşi va revela însemnătatea cândva sau se vor dovedi rezultate inutile ale zbaterii noastre neîncetate de a cunoaşte.
          A încerca să explici procesele care au avut loc în primele trei minute scurse de la naşterea universului pare un demers absurd. Acelaşi gând le-a trecut prin minte şi oamenilor de ştiinţă, în anii ’70, atunci când au auzit că un fizician pe nume Steven Weinberg încerca să explice cum era universul chiar la început, în primele trei minute de la Big Bang. Timpul i-a dat dreptate lui Weinberg, viziunea sa bucurându-se, în cele din urmă, de aprecierea întregii lumi ştiinţifice, arătând că totul era verosimil, oricât ar fi fost de greu de imaginat. Totuşi, începutul este mult mai aproape de noi decât este sfârşitul universului. Paul Davies priveşte prin primele trei minute ale universului spre ultimele trei, făcând o analogie care ne aminteşte de paradoxul nepotului care-şi împuşca bunicul din trecut: „După cum soarta unui glonţ tras către o ţintă depinde în mod critic de linia de ochire, şi soarta universului depinde de condiţiile sale iniţiale“ (p. 48). Unele procese care vor avea loc în clipele de agonie cosmică pot fi explicate pe baza legilor fizicii, ţinându-se cont şi de modul în care universul va evolua, pornind de la configuraţia lui iniţială. Dacă în primele trei minute de existenţă totul era doar o supă cosmică, aceeaşi stare este anticipată şi în clipele de pe urmă, atunci când nici măcar procesele fizice elementare nu vor mai avea loc.
          Cartea nu oferă o perspectivă unică şi nu dă verdicte. Paul Davies deschide noi posibilităţi speculative celor care vor să îşi imagineze, în limitele date de ştiinţă, felul în care va evolua universul. Sigur este că universul va avea şi un sfârşit. În funcţie de greutatea sa şi de menţinerea aceleiaşi viteze de expansiune, putem şti dacă universul va colapsa brusc sau va continua să se extindă la nesfârşit. Colapsul nu va fi unul brusc, ci desfăşurat de-a lungul câtorva zeci de miliarde de ani.
          Ştiinţa nu poate oferi întotdeauna dovezi experimentale, speculaţia găsindu-şi adesea locul printre numere şi formule. În această carte, autorul face apel la numeroase teorii ştiinţifice care iau în calcul sfârşitul cel mai probabil al universului: prin implozie (ori îngheţ), prin explozie sau prăbuşirea vidului actual al cosmosului. Speculativ până la capăt, autorul dă o şansă de supravieţuire oamenilor: ei se pot refugia într-un „univers-copil“ prin intermediul unei „găuri de vierme“ (p. 158). O viziune similară aparţine şi fizicianului rus Andrei Linde, cel care a propus ca variantă de a evita sfârşitul posibilitatea de a ne transfera într-o „bulă“ de univers învecinată, el fiind convins că viaţa nu poate dispărea dintr-un univers inflaţionar.
          Dominată în profunzime de un sentiment morbid, viziunea autorului este contrabalansată de accese de optimism care, de asemenea, dau o şansă infinitezimală de supravieţuire celor care vor rămâne: evadarea într-un univers tânăr, înmugurit prin controlul exercitat asupra unei cantităţi uriaşe de energie, sau manevrarea galaxiilor şi a stelelor cu ajutorul tehnologiei. Astfel de speculaţii optimiste, înfăţişate în capitolul 10 (Moarte subită şi renaştere), scrie autorul, „au cel puţin rolul de a servi drept antidot la prognozele sumbre din capitolele precedente“. Chiar dacă multitudinea de teorii ştiinţifice indică, fără drept de tăgadă, sfârşitul lumii fizice aşa cum o cunoaştem, „va exista mereu undeva un tip sau altul de fiinţe conştiente“ (p. 160).
          Paul Davies preferă viziunea unui model ciclic, în care universul se extinde până la o dimensiune maximă, contractându-se apoi până la implozie, fără a dispărea total. În acest fel s-ar evita anihilarea totală, dar s-ar şterge şi cantitatea copleşitoare de informaţie acumulată.
          Ultimele trei minute poate fi privită şi ca o pledoarie pentru Big Bang, eveniment de a cărui existenţă se îndoiesc mulţi astronomi care propun teorii alternative, printre care şi unele care includ universuri paralele. Cosmologul aduce ca principale dovezi expansiunea universului, radiaţia cosmică de fond şi abundenţa unor elemente chimice. Nimic nu este etern, ne asigură autorul, chiar şi eternitatea având un sfârşit. Mai greu de anticipat pare soarta oamenilor. În cele din urmă, nu va mai rămâne nimic, toate stelele urmând să dispară lent şi sigur. Civilizaţia umană, mult mai avansată decât în prezent, dacă va mai rămâne ceva uman peste zeci de miliarde de ani, nu va putea evita colapsul. Ar mai rămâne doar varianta evoluţiei dincolo de limitele galaxiei noastre. Ceea ce este astăzi benefic vieţii se va întoarce împotriva ei. Soarele va îmbătrâni şi va deveni tot mai ameninţător. Acum, la cele cinci miliarde de ani, astrul nostru se stinge uşor, aflându-se la jumătatea duratei de viaţă, asemenea unei baterii care se consumă, dar nu se mai poate reîncărca. Găurile negre, resturi agonizante ale stelelor cândva strălucitoare, îşi vor găsi şi ele un sfârşit previzibil: „Veşnicia durează mult, însă după o veşnicie toate găurile negre – chiar şi cele supermasive – probabil vor dispărea; chinurile morţii lor nu sunt decât scântei efemere în bezna nopţii cosmice eterne, fugitiv epitaf pentru strălucirea de odinioară a miliarde de sori“ (p. 106).
          Sensul existenţei universului în care trăim stă chiar în sfârşitul lui, crede Paul Davies. Doar dispariţia poate da măsura rostului de a fi existat vreodată. Altfel, „perpetuarea lui ar fi gratuită şi lipsită de sens […] Moartea cosmică ar putea fi atunci preţul care trebuie plătit pentru succesul cosmic“, concluzionează autorul, sperând că urmaşii noştri vor ajunge să cunoască scopul universului înainte ca ultimele trei minute să se fi terminat.

 

Mirel Anghel

Sfârşitul etern al veşniciei (Paul Davies, Ultimele trei minute: Ipoteze privind soarta universului. Bucureşti: Humanitas, 2008)

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)