Fatalitatea ironică

Constantina Raveca Buleu

          O incitantă mărturisire (auto)critică, cum că „Am preferat să locuiesc în Caragiale şi nu într-o ideologie“ sugerează o atitudine exegetică inedită, în care fascinaţia hermeneutului pentru subiectul său reverberează într-un exerciţiu autoreflexiv genuin, lipsit de poza criticului a priori infailibil, ceea ce face ca I. L. Caragiale: Fatalitatea ironică, volumul lui Mircea A. Diaconu, apărut în acest an la Editura Cartea Românească, să devină nu numai o impecabilă şi curajoasă analiză a poeticii caragialiene, ci şi o cuceritoare incursiune în sinuozităţile profund umane ale unei aventuri critice construite în siajul unei obsesii.
          Relativizarea ludică din titlul capitolului introductiv, Şantierul Caragiale. Aproape o confesiune, deschide contrapunctic arheologia acestei obsesii şi revelează subtilul joc dintre succes şi eşec, dintre definiţie şi acţiune în geneza unui proiect exegetic în care intuiţia primă, potrivit căreia „în centrul poeticii lui Caragiale se află fatalitatea ironică“, „o conştiinţă lucidă a inconsistenţei care capătă formă şi sens prin text“, concentrează multiple ipoteze de lucru, dar suportă şi incertitudinile unei priviri retrospective exigente, la capătul căreia discursul axiomatic se dovedeşte a fi insuficient în absenţa întregii poveşti care l-a generat. Mircea A. Diaconu este convins de faptul că „marile interpretări sunt mari naraţiuni critice“, că povestea interpretării este cea care conferă credibilitate şi legitimitate exegezei, motiv pentru care, cronologic vorbind, volumul său este multietajat, compus din texte care ies unele din altele, dezvoltându-se odată cu fiecare lectură.
          Deja disecat sub varii lupe critice şi identităţi mai mult sau mai puţin generice, I. L. Caragiale evoluează în acest volum în aria unui modernism în care congeneri îi sunt Baudelaire şi Nietzsche, iar urmaşi, o bună parte dintre scriitorii români de după el, de la Cioran şi Eugen Ionescu la Andrei Pleşu şi Mircea Cărtărescu. Întâlnim, astfel, un Caragiale rebel şi inovator în carte, „fascinat de neant şi de geometrie“, pentru care textul şi lumea se generează labirintic şi denunţă nimicul, în linia acestei intuiţii, Lumea ca tehnică şi abisalitate constituind o atentă decorticare a pasiunii lui Caragiale pentru arhitectura textului, pentru „textul devenit lume“, pe care privirea alertă a criticului o urmăreşte nu numai în mecanismele ei de organizare, ci şi în prezenţa autorului în text, în strategiile sale (anti)retorice şi-n disponibilitatea edificării unui dialog cu multiple instanţe de receptare. Simultan, accentul textualist alocat discursului caragialian se armează concentric graţie unor argumente de nuanţă existenţială şi scoate la iveală complexitatea raporturilor dintre spectacolul luxuriant al cuvintelor şi criza realului, orchestrate cu ironie şi histrionism de autorul lui Mitică.
          Preeminenţa tehnicii, a enunţării, în arealul caragialian reprezintă miza eseului următor, Realul himeric: Text şi context, unde rafinamentul demonstraţiei o relaţionează cu autoreflexivitatea. Altfel spus, criticul împinge deja inconsistenta lume a lui Caragiale pe o poziţie terţă, plasând între ea şi text un sine, în funcţie de care această lume este creată, iar întregul raţionament îl ajută să denunţe orice situare a dramaturgului în zona realismului, din moment ce pentru acesta din urmă enunţarea este percepută drept o consecinţă firească a lumii. Prin contrast, la Caragiale „actul spunerii este esenţial“, iar centrul de greutate se mută dinspre realitatea pulverizată „spre textul care devine autonom, semn al celui care, autarhic, scrie, gândeşte, proiectează lumea“. Parte intrinsecă a acestei conduite demiurgice, sinele prezent în textura operei şi în exhibarea tehnicii evoluează pe fondul unei euforii discursive întemeiate pe scepticism şi revoltă şi îşi manifestă posibilităţile hermeneutice în alte două direcţii complementare, narcisismul şi absurdul. În sfera acestuia din urmă, „contextul devine text“, dezvăluind interesul lui Caragiale pentru marginal, pentru derizoriu.
          Genealogia absurdului continuă în Logica, acest paradis cu un ireproşabil studiu consacrat regimului sofismelor în economia tehnicii caragialiene, ce insistă asupra irelevanţei şi inexistenţei concretului într-un univers condiţionat exclusiv filosofic, unde adevărul reprezintă o construcţie a raţiunii, şi nu o emanaţie a realităţii, totul verificând – ca de altfel întreaga atitudine caragialiană – aforismul nietzschean din motto, potrivit căruia „Ideea că adevărul are o valoare mai mare decât aparenţa este o simplă prejudecată morală şi nimic mai mult. [...] De fapt, ce anume ne constrânge să admitem existenţa unui antagonism între «adevărat» şi «fals»?“ Realul, oricât de inconsistent ar fi el, rămâne o obsesie retorizantă pentru Caragiale, motivul fiind – afirmă criticul – „curiozitatea sa epistemologică“ şi „eşecul fascinant cu care această curiozitate se încheie“. Produsul direct al acestei conduite este Absurdul înşurubat în real.
          O vizită la castelul „Iulia Hasdeu“ marchează punctul de plecare al periplului lui Mircea A. Diaconu prin nuanţele fascinaţiei dramaturgului faţă de haosul lumii (în Realul problematic), oferă detalii interesante privind raportarea lui Caragiale la Hasdeu şi la junimişti şi sfârşeşte printr-o rafinată analiză a rolului transcendenţei (mai bine zis, al iluziei ei) în „articularea labirintului nesfârşit al lumii“ şi al reflexului ludic şi eminamente interpretativ al realităţii în economia discursului caragialian. Într-o altă ordine a discursului, manipularea iluzoriului şi a virtualităţii devoalează Farsa ca transcendenţă goală, reflex al unui accentuat gust pentru spectacol şi parodiere.
          Investigarea realului caragialian întreprinsă de Mircea A. Diaconu continuă, în Fragmente despe tot – sau despre vid, cu un diagnostic surprinzător, detaşat de exegeza clasică şi de automatismele ei, potrivit căruia lumea proiectată de Caragiale nu este lumea balcanică a sfârşitului de secol XIX şi nici măcar lumea general-umană marcată de impostură şi fals, ci „e lumea ca realitate fragilă, ca joc inconsistent, ca iluzie şi reprezentare, ca oglindire, eventual joc al unui demiurg ludic şi cinic deopotrivă. E lumea ca literatură, atacată de frisonul nefiinţei“. O asemenea perspectivă anulează din start orice impuls didacticist şi îl înscrie pe Caragiale în spectrul unui modernism conştient de eşecul pozitivismului şi al raţionalismului iluminist, asumat însă cu euforie şi ironie sceptică. Cu simţurile alimentate de peisajul social, Caragiale asistă „nietzschean“ la spectacolul materiei, care dă iluzia vieţii, dar întruchipează în fond neantul, şi (re)scrie lumea în cheia excesului şi a opoziţiei contrariilor, aşa cum o demonstrează Mircea A. Diaconu în radiografia Moftului din partea secundă a acestui capitol.
          Amestec de savoare şi exigenţă ştiinţifică, eseul O lume de cuvinte infirmă orice miză politică a gazetei umoristice Claponul şi se lansează într-o cercetare minuţioasă a pârghiilor din spatele acestui „teritoriu carnavalesc, unde Caragiale se mişcă cu o exuberantă libertate, inventând lumi, generând ipoteze, toate aşezate, însă, sub semnul verosimilităţii publicistice“, unde cuvintele dau existenţă lumilor, cauza lor ultimă fiind „fatalitatea ironică“. Sugerată în nenumărate pasaje, labirinticul universului caragialian devine metodă de prim-plan în capitolul O întoarcere în labirint, în care criticul urmăreşte traseul său motivaţional şi atrage atenţia asupra faptului că „acela care caută semnele le şi creează“. Caragiale – se sugerează şi aici – se  lasă mânat de impuls ludic şi de plăcerea înscenării, conştient fiind de variabilitatea lor semnificativă şi de puterea lor modelatoare în raport cu instanţele receptoare. În ultimă instanţă – observă Mircea A. Diaconu –, „pariul lui Caragiale [î]l vizează pe cititor“, iar mediul său perfect este nietzscheeana (şi, prin extensie, postmoderna) axiomă „totul e interpretare“. El însuşi Un hedonist în labirintul lumii şi al textului, Caragiale îşi transformă fascinaţia faţă de lume într-un spectacol menit să uimească, ordonat de fatalitate şi regizat de „o conştiinţă ludică şi sceptică, creatoare de lumi textuale, împlinindu-se exclusiv în virtualitate“, aşa cum se spune în Euforia fatalităţii.  
          E posibil, aşadar, un nou Caragiale? La sfârşitul capitolului introductiv, Mircea A. Diaconu subliniază ludic relativizarea prin îndoială a demersului pe care-l declanşează şi se joacă autoreflexiv cu o prezumţie dură, vorbind despre „un Caragiale fascinant, însă, care nu mai are nevoie de mine“. Ulterior, scepticismul „cioranian“ e contracarat minuţios prin fiecare incursiune analitică în universul textual şi uman caragialian, prin fiecare nouă temă sau perspectivă exegetică oferită. Concluzia, propusă voalat şi ludic, este că opera lui I. L. Caragiale e un subiect continuu, care-şi aşteaptă criticii, tot aşa cum textele lui Nenea Iancu îşi aşteptau, avid, cititorii, între ei fiind un neant semnificativ, care-i leagă pe toţi şi pe care toţi îl construiesc împreună.

 

Constantina Raveca Buleu

Fatalitatea ironică (Mircea A. Diaconu,. L. Caragiale: Fatalitatea ironică. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)