Viziunea autosurpării zăgazurilor

Ovidiu Pecican

          O problemă pe care o pun îndată prozele lui Gellu Naum la prima lor retrospectivă integrală – Proză, ed. de Simona Popescu, Iaşi: Ed. Polirom, 2012, 470 p. – este cea a codului de lectură potrivit. Cum citim proza avangardistă, în ce fel procedăm cu antiliteratura? Nimeni nu poate spune cu exactitate decât cum să nu o citim, ce fel de lectură să ocolim. Iar dacă e vorba de evitat, atunci ceea ce nu trebuie să se întâmple, pentru că ar fi un exemplu de o rea practică („malpractică“), este lectura liniară, în succesiunea operaţiunilor uzuale de decorticare a sensurilor. Pornind de la aspectul de labirint-reţea al textului, criticul Simona Popescu propune mai multe metode ludice, dar care dau rezultat: lectura de la un detaliu la alt detaliu, din racord în racord, şi procedura „din atol în atol“, prin familii de simboluri, concepte; ori cea centrată pe personaj. Este, fără îndoială, una dintre posibilităţile care se oferă cititorului, dar mai sunt şi altele. De ce ar trebui, în faţa ludicului sau a aleatoriului, ca examinarea să urmeze căile creaţiei? Chestiunea nu este de a reconstitui arheologic generarea textelor, ci de a le „metaboliza“ într-un fel cât mai plenar şi divers, căci lecturile plurale sunt cele care îmbogăţesc valoarea de receptare a textelor, şi nu conformarea la o reţetă unică, fie ea chiar cea prescrisă de autor. Poetă ea însăşi, nu doar exegetă cu expertiză fermă în moştenirea lui Gellu Naum, Simona Popescu nici nu absolutizează, căci ar fi greu să se recurgă la aşa ceva în faţa prozei lui Naum, care se metamorfozează continuu, când în aforistică, când în poem, când în excurs bibliografic, când în proză prozaică (dar nu şi banală, monotonă). Domnia Sa dă numai întâlnire cititorului într-una dintre încăperile de lectură ale gellunaumisticii, întinzând o mână amicală celor dezorientaţi de originalitatea şi forţa de seducţie a universului autorului. Nici nu se poate face altceva în faţa unei producţii unde fiecare volum – Medium (1945), Teribilul interzis (1945), Castelul orbilor (1946), Poetizaţi, poetizaţi… (1970) şi Zenobia (1985) – aduce, de fiecare dată, altceva.
          În Medium, dincolo de aparenţele dialogului pe teme onirico-hipnotice cu Nerval sau poetul lui Maldoror, covârşitoare se arată a fi explorarea aproape sistematică (în orice caz, persuasivă) a autenticului şi completitudinii vieţii, dincolo de convenţia realismului existenţial (şi nu literar). Teribilul interzis, în schimb, pare mult mai preocupat de recuperarea sau profeţirea dimensiunii poetice a existenţei prin recursul la disperare şi abolirea sistematică a poeziei înţelese ca literatură (Cerneala surdă). Hiatul de aproape un sfert de secol dintre Castelul orbilor şi Poetizaţi, poetizaţi… nu pare să marcheze distanţa dintre două vârste ale creativităţii, subliniind mai degrabă coerenţa, dincolo de etapizările posibile, a unui tip de creativitate care nu şi-a abandonat nici izvoarele, nici mijloacele. În fine, Zenobia reprezintă unicul roman al autorului, dacă se acceptă ca formulă romanescă nararea sistematică a neverosimilului, boicotarea cu bună ştiinţă şi în chip perseverent a poveştii liniare şi cu sens uşor dibuibil. Aici, detaliul realist este chemat anume pentru a asigura un şi mai puternic contrast cu escapismul din logica mimesisului.
          Important cu adevărat, în apariţia tuturor acestor bijuterii stranii şi selecte, este faptul că ele vin împreună pe piaţa de carte, într-un moment care poate marca începutul bilanţului istorico-literar, dar, mai cu seamă, al unei înţelegeri mai adecvate a prozei unuia dintre poeţii importanţi din sec. al XX-lea românesc şi european. Ca o primă constatare, aş crede că proza lui Gellu Naum trebuie citită într-un anturaj format de prozele lui Emil Botta (din volumul Trântorul), de cele ale lui Nichita Stănescu, de cele semnate de A. E. Baconsky (povestirile din Echinocţiul nebunilor şi romanul Biserica neagră). Există deja un subcontinent al prozei noastre pe care exegeza, când nu îl ignoră – nereprezentând o tradiţie canonică –, îl comentează sporadic, fără a face necesarele conexiuni istorico-literare. Pe de altă parte, curentul oniric al anilor ’70, cu reluările şi dezvoltările sale postcomuniste (inclusiv prin autori precum Corin Braga, în ciclul lui Noctambulii, din care au apărut până astăzi Claustrofobul, Hidra şi Luiza Textoris, şi în jurnalul de vise Oniria) se învecinează, din multiple puncte de vedere, cu unele dintre tendinţele prozei gellunaumiene. După cum observa Alex Goldiş, în neoonirismul anilor 1990-2000, „Stilisticul e redus la minim în favoarea ontologicului. Romanul nu îşi afişează instrumentele, părăseşte orice soi de autoreferenţialitate, are orgoliul depăşirii limitei estetice. Substratul genetic al imaginii lui Corin Braga constă într-un vertij al nuanţelor care îşi încearcă, în roman, o formă cristalizată. Personajele înseşi au consistenţa jocurilor de umbre marcate de tentaţia individualităţii“ („Profilul unui autor abisal“, Observator cultural, nr. 266-267, aprilie 2005).
          Revenind la textele scrise de Naum în convenţie prozastică, aş vedea în ele o temă fundamentală, o permanenţă subiacentă care iese doar din când în când la iveală în formulări nete: este vorba despre tema lumii înţelese în dialectica alternanţei dintre învăluire şi dezvăluire. „Este timpul să ne dezbrăcăm până la oase“ (p. 75) este unul dintre multiplele imperative care înaintează în această direcţie. Sau: „… schizofrenia a făcut mult mai mult decât raţiunea conţinută în toate capetele timp de cinci secole. Cred că nu e departe ziua când schizofrenia, dincolo de aparentul ei subiectivism, va deveni unul din principalele instrumente de cunoaştere“ (p. 83). Lăsând deoparte asocierea cu pledoaria daliană pentru paranoia, se poate înţelege că Gellu Naum preconizează, în asemenea rânduri, mai mult decât o aliniere la programele avangardei artistice din prima parte a sec. al XX-lea, o pătrundere a lumii şi a existenţei dincolo de dimensiunea lor raţională. Este probabil că poetul român ar fi putut intra în selecţia severă – dar neapărat germană – a lui Heidegger, interesat de poezia fiinţei (mă rog, a Dasein-ului), alături de Hölderlin, Trakl şi Rilke, deşi venind cu un alt mod al spunerii, unul îndreptat împotriva discursivităţii poetice consacrate, a literaturii („Sunt poet exact în măsura în care orice om e poet, cu minima deosebire, puţin diferenţială de altfel, că n-am nicio încredere în această calitate comună“, p. 83).
          „Schizofrenia până la ultima ei limită, refuzul total al oricărei alte realităţi decât cea a visului, al oricărui alt adevăr decât al viziunii“ (p. 86), iată programul tânărului Naum, de la care nici bătrânul nu s-a îndepărat. Viziunea răstoarnă discursul şi redimensionează lumea, abolind distanţa dintre raţional şi iraţional. Probabil că în lumina acestui enunţ, Gellu Naum ar trebui scos de sub eticheta limitativă de poet suprarealist, concedându-i-se un loc într-un panteon mai vast şi mai complex, printre profeţii ambigui ai dinamitării modernităţii şi ai decretării apocalipsei acesteia. Până acolo însă, mai urmează nişte lecturi şi nişte analize…

 

Ovidiu Pecican

Viziunea autosurpării zăgazurilor (Gellu Naum, Proză. Ed. de Simona Popescu, Iaşi: Ed. Polirom, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)