Academia Itinerantă „Andrei Şerban“

Eugenia Şarvari



A fi o fiinţă umană este mult
mai important decît a fi celebru
.“
Krishnamurti

          Academia Itinerantă „Andrei Şerban“ – iniţiată de Corina Şuteu, directoare a icr New York, şi sprijinită de Centrul de Cercetări Teatrale „Octavian Sava“ din Bucureşti, condus de criticul de teatru Alice Georgescu – a ajuns în acest an la a patra ediţie. Iniţiat în 2007, proiectul s-a materializat, precum antica „academie“, mai întîi într-un cătun căţărat pe înălţimile împădurite ale Apusenilor, la Plopi. A continuat la Horezu şi Ipoteşti, pentru ca în această vară să se desfăşoare lîngă Bucureşti, la Palatele Brîncoveneşti de la Mogoşoaia, în două etape: 8-14 iulie şi 15-21 iulie. Am avut privilegiul să particip la prima etapă. Foarte mulţi dintre cei prezenţi mai fuseseră şi la Ipoteşti, alţii, puţini, la Horezu, şi niciunul la Plopi. Printre participanţii foarte tineri, absolvenţi proaspeţi de şcoli de teatru, s-au aflat şi actori consacraţi: Ana Ioana Macaria, Marius Manole, Ioana Pavelescu, Enikø Györgyjakab, Rodica Lazăr, Camelia Maxim.
          De fiecare dată, locul de desfăşurare ales de academie a inspirat problematica abordată. La Plopi, sălbăticia muntelui a constituit o sursă de inspiraţie pentru cazul de la Tanacu, la Horezu a fost exploatată vecinătatea complexului brâncuşian, iar la Ipoteşti, explozia naturii din care şi-a tras seva geniul eminescian. De această dată, opţiunea pentru Palatul Mogoşoaia a venit în prelungirea ideii de forţă pe care aceste ziduri o emană şi care se mulează perfect pe unele dintre creaţiile shakespeariene. Intrînd în complex pe sub turnul de veghe, foişorul de pază, o alee pietruită te conduce la palat. În dreapta, cuhnia brîncovenească a stîrnit, prin acustică şi ambianţă, imaginaţia participanţilor. În stînga aleii se află casa de oaspeţi unde am fost găzduiţi, iar imediat lîngă ea, biserica Sfîntul Gheorghe. Accesul în palat este posibil fie pe scara exterioară ce dă într-un pridvor cu arcade, ornamentat cu motive otomane în piatră, fie printr-o uşă laterală. În hol, o scară masivă din marmură duce la etaj, unde mozaicul auriu al pardoselii are ceva din somptuozitatea unui palazzo veneţian. Încăperile sînt decorate cu covoare olteneşti şi turceşti, cu jilţuri şi vaze impozante, cu picturi şi manuscrise, cu sculpturi în lemn şi piatră. Într-una dintre aceste încăperi ne făceam dimineaţa exerciţiile de concentrare şi coordonare, de intrare şi reaşezare confortabilă în trup. Din holul auriu se pătrunde pe o altă terasă, în spatele palatului, unde ne adunam în răcoarea dimineţii pentru exerciţiile de readucere în corpul fizic a conştienţei desprinse de material în timpul somnului. De pe această terasă se deschide,  prin grădina labirintică de trandafiri răsfrîntă în oglinda lacului, o panoramă de vis, tulburată însă, din păcate, de vilele „somptuoase“ construite de-a valma, pe celălalt mal, fără nici cel mai mic respect pentru epocile apuse de cultură ori pentru măreţia pe care acest loc o emană. Palatul este înconjurat de un parc-pădure în care, undeva pe o alee, se află cavoul familiei Bibescu. Am fost înştiinţaţi că palatul întreg şi împrejurimile lui vor fi în întregime la dispoziţia noastră. Ne-am folosit de ele chiar şi în exerciţiile nocturne din pădure sau din foişor.
          Într-o primă fază s-a lucrat pe şase piese din Shakespeare: Romeo şi Julieta, Hamlet, Richard al III-lea, Visul unei nopţi de vară, Furtuna, Cum vă place. Sarcina celor şase grupe de lucru a fost aproape imposibilă: în zece minute să se prezinte piesa folosindu-se cîteva replici semnificative. Imposibilul devenit totuşi posibil s-a concretizat în prezentarea celor şase spectacole, urmată de discuţii cu cei implicaţi, păreri ale privitorilor şi concluzii  ale lui Andrei Şerban.
          Visul unei nopţi de vară a avut ca loc de desfăşurare... sala de mese. Iar ca timp nu miezul nopţii, cînd toate lucrurile sînt cu putinţă, ci cumpăna zilei. Ineditului spaţiu-timp ales i s-a mai adăugat inventivitatea cu care a fost folosit acest loc strîmt: pe sub mese, între mese, cu replicile spuse ca într-o doară, ca la un prînz absolut obişnuit. O comesenie-gîlceavă zeiească banalizată şi bagatelizată. Cei din grup au povestit dificultăţile prin care au trecut în timpul repetiţiilor. Momentul cel mai dificil li s-a părut a fi acela al decupării textului. Nu mai puţin dificilă a fost şi coagularea grupului sau epurarea ideilor învălmăşite. Dar, după toate divergenţele, discuţiile aprinse şi contradictorii, aproape dizolvante pe alocuri, factorul unificator, despre care au vorbit toţi cei prezenţi, a fost procesul de solidaritate spontană în clipa „ieşirii la public“. Relaţiile clare între personaje şi modernitatea ideii au fost apreciate de Andrei Şerban: „Am văzut atît de multe Visuri, dar niciodată unul ca acesta. Nu m-am gîndit că piesa poate fi privită astfel... Aş putea spune chiar că aţi făcut  o mică descoperire, în felul în care aţi tratat acest text ultracunoscut, ceea ce este o minune reală“. 
          Pentru Furtuna s-a ales ca loc de desfăşurare bucătăria brîncovenească, cu o turlă înaltă, de biserică – de ce oare acest lucru m-a dus cu gîndul la ideea împărtăşirii cu hrana, şi nicidecum la mîncatul extrem de grăbit pe care îl practicăm? – prin care lumina de apus se filtra uşor, dînd efecte minunate pe pereţii din cărămidă aparentă. Interpreţii, aşezaţi în cele patru colţuri ale încăperii, frazau cu religiozitate. Structurat poematic, textul şi-a pierdut tensiunea, conflictul s-a voalat.  Dificultăţi asemănătoare cu cele avute şi de grupul din Visul au fost semnalate şi aici. Situaţiile conflictuale, din care s-a ieşit în cele din urmă, au rostul lor, observa Andrei Şerban: „Trebuie să existe întotdeauna două forţe care se contrazic pentru ca să apară o a treia, care să fie creativă. Dintr-o fricţiune iese întotdeauna ceva creativ. E nevoie de un «avocat al diavolului»...“
          Ura lui Hamlet a fost jucată în pivniţa palatului. Întunericul în care am pătruns era spart de mici lumînări, cărărui de lumină, ca nişte călăuze în noaptea neagră a arătării duhurilor. Măiestru amplasate în jurul pilonului central al pivniţei şi în nişele din pereţi, micile luminiţe sporeau misterul atmosferei încărcate de spaime şi angoase. Era ca şi cum am fi intrat în mintea neguroasă a lui Hamlet, bîntuită de frici şi indecizii. Replicile spuse în cor sau intonate în canon au dus spre un punct culminant: indecizia lui Hamlet de a-l ucide pe Claudius aflat în rugăciune. Atmosfera – intermediu senzorial ca şi ceaţa, crepusculul, nedefinitul – impregna locul şi emana din indivizi. Interpreţii se răspîndeau printre spectatori. Cu toţii sîntem atinşi inconştient de unde invizibile, captate de actori şi retrimise înspre noi. Apoi interpreţii ne lasă singuri, ieşind în linişte pe poarta masivă de fier. Din povestea construirii momentului am înţeles că s-a pus un accent deosebit pe crearea atmosferei şi că un lucru hotărîtor l-a constituit descoperirea acusticii fantastice a sălii, tot scenariul coagulîndu-se pe ideea edificării treptate a sunetelor într-un fel de armonie stranie. „Cînd am fost să văd repetiţia, Hamlet era o piesă radiofonică. Nu vedeai pe nimeni. Toţi erau ascunşi în spatele paravanelor din pivniţă. Se auzeau doar voci, se auzea doar textul, fără să vezi oameni“, povestea cu mult umor Andrei Şerban. Iar la explicaţia actorilor că  „Pereţii respiră, vorbesc“, replica regizorului a venit prompt şi umoristic: „Da, dar respiră pentru două minute. Că altfel înnebuneşti. Am vrea să vedem nişte oameni. Le-am spus că trebuie să iasă iute de după paravanele alea. Am venit eu pe post de «avocat al diavolului»“.
          Pentru Romeo şi Julieta s-a folosit, foarte inspirat, capela familiei Bibescu, care avea direct de-a face cu tema piesei: dragoste şi moarte. Pe aleea de acces spre morminte sîntem opriţi de doi străjeri ce-şi încrucişează suliţele (beţe de bambus). În spatele lor, dinaintea criptei, doi tineri, cu spatele la noi, se ţin de mînă. Din aceste prime imagini transpare întregul conflict al poveştii: duşmani de moarte, Capulet şi Montague îşi încrucişează armele şi se vor împăca doar după intrarea în mormînt a fiilor lor. Esenţa piesei a fost în acest caz cel mai clar surprinsă, iar procesul de elaborare a însemnat şi aici o ciocnire a individualităţilor. Dar tensiunile, după cum s-a văzut în final, au fost creatoare. A fost reprezentaţia care a primit întregul gir al regizorului: „Aici s-a văzut foarte clar cum au fost toţi în aceeaşi barcă, chiar dacă au existat tensiuni. E modul cel mai frumos de a lucra. De aici omogenitatea şi acel sentiment de adevăr de la sfîrşit. Totuşi – aşa cum se vede aici şi nu s-a văzut la înscenarea noastră cu Furtuna –  la un moment dat, povestea e importantă. Să spui o poveste. De fapt, tot ceea ce ne atinge puţin cîte puţin este povestea. Nu e obligatoriu, dar cînd poţi să spui o poveste şi poţi să o spui concentrat, să creezi situaţii... e cu totul altceva“.
          Cum acţiunea se petrece în pădurea Ardenilor, pentru Cum vă place am ales, după mai multe plimbări, ca spaţiu al reprezentării, chiar pădurea. La liziera pădurii, Rosalinda, Orlando, Tocilă, Phebe, Silvius, Jacques Melancolicul, Audrey şi Celia îşi flutură braţele în chemări voioase, ademenind spectatorii, „castelani“ prăfuiţi şi sastisiţi de intrigi şi atmosferă irespirabilă, în spaţiul acesta vegetal, mai sigur şi mult mai lipsit de griji şi maşinaţii decît palatul, curtea, oraşul. Pe pajiştea largă, la îndemnurile şi strigătele îmbietoare, vedem alergînd, la început ezitant, apoi din ce în ce mai hotărît, spectatorii. În fruntea „plutonului“, însuşi Andrei Şerban, intrat cu totul în jocul giumbuşlucar al „surghiuniţilor“, pătrunde în pădurea care ascunde multe surprize. De pildă, în copaci sînt agăţate bileţelele de dragoste ale lui Orlando pentru Rosalinda lui iubită şi pe care spectatorii înşişi au fost rugaţi, la masa de prînz, să le scrie. Era foarte hazliu să urmăreşti cum mulţi îşi căutau propriul mesaj de dragoste. După scena travestiului Rosalindei şi a jocului ambiguu de-a cererea în căsătorie a lui Orlando, privitorii sînt conduşi să urmărească în alt spaţiu scena Phebe-Silvius, apoi Phebe-Rosalinda/Ganymed. Urmează alte declaraţii de dragoste, de astă dată pe pajiştea verde, între Audrey şi Tocilă, ca totul să se sfîrşească apoteotic, cu celebrul monolog, rostit în engleză, al lui Jacques Melancolicul, cocoţat pe o scară sprijinită de un falnic stejar. Observaţia Rosalindei a fost perfect adecvată momentului: „A meritat să ne muncim atît, pentru că l-am văzut pe Andrei Şerban alergînd cu spor ca să ne vadă“. Implicarea directă în acest minispectacol mi-a dezvăluit faţete nebănuite ale propriului sine: mi se părea că numărul celor care mă priveau era imens. Şi ochii lor, enormi, mă împresurau şi mă copleşeau, aşa încît cele două umile replici pe care le ştiam foarte bine mi-au rămas încleştate în grumaz şi nu am putut scoate un sunet pînă cînd, pe furiş, am scos hîrtiuţa din buzunar şi am aruncat o ocheadă. Dar asta, după ce m-am „agăţat“ de ochii partenerei mele Rosalinda, dîndu-mi seama cît de important este să relaţionezi, cît de covîrşitor poate să fie acest sentiment de trăire împreună, de pătrundere pe aceeaşi vibraţie. Am fost felicitaţi pentru energia foarte bună pe care au simţit-o cu toţii, pentru starea de bine pe care momentul a reuşit să o transmită. „Era totul acolo, tot ceea ce nu mai avem la oraş, a spus Andrei Şerban. Interpreţii au reuşit, într-un mod foarte clar, să vorbească despre natură, despre dragoste, despre bunătate, despre sănătate, ba chiar să celebreze şi teatrul, cu Jacques urcat în copac.“
          Epura lui Richard al III-lea s-a desfăşurat în micul cimitir de lîngă biserică şi a fost gîndită pe ideea multiplicării personajului titular, recurgîndu-se la un colaj din monologurile lui Richard. Au fost cinci Richarzi, care au ieşit pe rînd de după pietrele de mormînt strîmbate şi înverzite de muşchiul depus în vreme. Odiosul personaj, primind chipuri diferite, a putut fi descifrat în multiplele lui faţetele de o hidoşenie fascinantă.
          Următoarea secţiune a atelierului a constituit-o descifrarea unora dintre momentele lui Caragiale, ca un omagiu adus la ceas aniversar marelui scriitor. Indicaţia a fost: descoperirea laturii întunecate a scrisului lui Caragiale, a comediei dureroase şi triste din opera lui. Unele prezentări, chiar dacă lucrate în excesivă viteză (o zi), au fost foarte reuşite, izbutind să redea exact ceea ce s-a cerut: aducerea la suprafaţă a laturii mlăştinoase din noi, surprinsă atît de exact de geniul caragialian şi, chiar dacă nu intenţionat, „Românii verzi“, La Moşi, Gazometru, Jertfe patriotice au stîrnit un hohot uriaş de rîs.
          Imposibilul a fost din nou atins în ultimele două zile, cînd s-a lucrat tot pe Shakespeare, pe o listă de piese care nu au făcut parte iniţial din lectura „obligatorie“: Iulius Cezar, Mult zgomot pentru nimic, A douăsprezecea noapte. S-a impus în mod particular, prin coerenţă şi forţă a imaginilor, varianta feminină a lui Iulius Cezar, cu un Cezar înfricoşător în fanatismul lui, ucis pe treptele de pe faţada palatului, ori cu un Marc Antoniu care s-a transformat incredibil, sub ochii noştri, dintr-un personaj „mieros“ într-un dictator înspăimîntător. Ca frumuseţe a imaginilor a fost apreciată A douăsprezecea noapte, cu Viola ieşind din lacul în care ultimele raze ale soarelui asfinţind se reflectau în undă, sau Mult zgomot pentru nimic, prezentat în labirintul de trandafiri roşii şi albi din faţa lacului.
          Cel care ne-a introdus în lumea complicată, dar mirifică, a ritmului a fost percuţionistul Lucian Maxim. Vechi colaborator al maestrului Andrei Şerban – a semnat adaptarea muzicii pentru Trilogia greacă –, Lucian Maxim face parte din Orchestra Simfonică Radio. Într-o seară, în cuhnia palatului, am fost martorii unei bijuterii muzicale: un mix de jazz susţinut de Lucian Maxim şi de Alexandru Anastasiu (vibrafon). De altfel, Lucian Maxim a avut intermezzouri muzicale la fiecare dintre cele şase „pastile“ de teatru din ultima seară.  
          La debutul atelierului, în mod programatic, Andrei Şerban spunea că trebuie să ajungem „la un stadiu de izolare ca acela din Furtuna“, iar dacă efortul fiecăruia va fi sincer, saltul calitativ va fi simţit de toţi cei prezenţi. Va avea loc, astfel, o întrupare a noţiunii de bază din teatru – relaţia. Această formă de şcoală (nu doar) de teatru are o importanţă covîrşitoare în peisajul teatral românesc, însemnînd, de fapt, o gură de aer proaspăt, un mod de ajustare a fiinţei, o punere nouă în pagină a importanţei procesului de facere a spectacolului. Academia nu are ca unic scop deschiderea profesională în teatru, ci şi conştientizarea nevoii de regăsire a echilibrului prin desprinderea din zbuciumul vieţii de zi cu zi şi retragerea într-un spaţiu al liniştii reale. Aşa cum s-a întîmplat la Plopi, la Horezu, la Ipoteşti şi, acum, la Mogoşoaia. Pentru un timp scurt, ne-am aflat într-un laborator-schit cu orar strict. Mesele în sine au fost o ocazie minunată de punere în discuţie a ceea ce înseamnă teatrul, cu citirea unor fragmente din interviuri sau cărţi ale lui Peter Brook, Jerzy Grotowski, Eugenio Barba, dar şi Krishnamurti. Lecturi despre prepararea unei căi de a trăi mai bine, despre a iubi ceea ce faci şi despre a nu fi preocupat mereu doar de ideea de a deveni faimos, dar alienat: „A fi o fiinţă umană este mult mai important decît a fi celebru“. De pildă, într-un text, Brook spune că, în teatru, actorul poate explora de unul singur în măsura în care nu este interesat doar de sine, de propria persoană, ci este cu totul deschis spre o explorare împreună. Uitînd de egoism. Dezoltîndu-şi experienţa, dar fără să-şi piardă inocenţa. Acest altfel a mai însemnat şi a te pune în slujba celuilalt. A nu te aşeza grăbit la masă şi a înfuleca bucatele, ci a-l servi, mai întîi, pe cel de lîngă tine: „... oricine va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru şi oricine va vrea să fie cel dintîi între voi să vă fie rob“ (Mt 20, 26-28). 
          Academia Itinerantă este – şi îmi place să cred că nu a fost – o şcoală pentru trup, suflet şi spirit, care, chiar din titulatura pe care o poartă, conţine ideea transformării/mişcării/permanentei metamorfoze. A nu rămîne încremenit în formă, în spaţiu, în timp. A fi „itineranţi“, într-o continuă mişcare, evoluţie, ascensiune, asemănîndu-ne, poate, într-un fel, cu cei care-l urmau odată, într-o continuă preumblare, pe Aristotel. A nu te lăsa năpădit de obişnuinţe, ci a încerca să-ţi lepezi deprinderile la intrare şi a proba, şi poate chiar a reuşi, să fii cum ar trebui mereu să fii: atent la tot, la toţi, îndatoritor, cu sufletul deschis şi spiritul la pîndă, mereu treaz, să vezi, să auzi totul, cu o ureche şi un ochi urieşeşti. Pentru ca, în final, să nu pleci şi să frîngi bagheta, ca Prospero, constatînd că schimbarea nu este posibilă. Schimbarea e posibilă. Acesta e mesajul pe care-l duce dintr-un loc în altul „academia“ lui Şerban.

 

Eugenia Şarvari

Academia Itinerantă „Andrei Şerban“

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)