Luiza Textoris călătoreşte în trecut

Corin Braga

          În picioare în faţa oglinzii veneţiene mari din sufragerie, Luiza plonjă în fascinaţia hipnotică pe care i-o provoca privirea imobilă a propriilor ei ochi. Corpul, gâtul, părul, fruntea, nasul se topiră ca o formă de lut înmuiată de apă. Decorul din spate al camerei se dizolvă într-o pastă albă şi doar în stânga ei o linie verticală vaporoasă îi amintea prezenţa mamei. Pierdu simţul timpului.
          – Priveşte încet camera, îi şopti mama ei în urechea stângă.
          Fără să schimbe direcţia privirii, Luiza îşi concentră prudent atenţia pe imaginile laterale. Pătratul luminat al ferestrei din spate îşi recăpătă conturul, ba chiar începu să se micşoreze, devenind mult mai mic decât fereastra cu uşă spre balcon a apartamentului familiei Textoris. Pereţii din dreapta şi stânga ferestrei păreau să fie goi, fără mobile sau tablouri. Mai aproape, între ea şi fereastră, atârna o mogâldeaţă întunecată. Crezu câteva clipe că era candelabrul cu ţurţuri de cristal, dar apoi văzu că era mult mai mic şi avea forma unui con.
          – Uită-te la rama oglinzii, o sfătui în ureche Regine.
          Luiza îşi lărgi câmpul vizual şi fu cât pe ce să ţipe de surpriză. Oglinda în care se privea nu era încastrată în suportul cu model veneţian de acasă. Era prinsă într-un cadru de lemn grosolan, vopsit în verde, era mult mai mică şi atârna de o sfoară, sprijinită în unghi pe o policioară prinsă în perete.
          Luiza se răsuci fulgerător, în timp ce un suflu îngheţat acrişor îi urca incontrolabil pe esofag. Se afla în camera de zi a bunicilor ei din partea mamei. În copilărie, petrecuse multe vacanţe acolo, înainte ca Emma să fi vândut casa şi să se mute cu Michael şi cu Regine. Nu îi venea să-şi creadă ochilor. Toate erau la locul lor, aşa cum le ştia, conul din mijlocul încăperii era apărătoarea de tablă a becului, atârnând de un fir lung din tavan, soba cu plită de fier se lăfăia în colţul ei, maşina de cusut Singer aştepta cabrată şi zveltă lângă uşă, cele două canapele, cu un raft de cărţi la capătâi, dormitau leneşe. Toate aveau o claritate de cristal. Luiza făcu câţiva paşi în stânga şi în dreapta, pipăind cu tălpile cergile de lână împletită, decolorate şi roase, care ţineau loc de covoare, pentru a se convinge că nu are o halucinaţie. Puse mâinile pe faţa de masă, din fire groase de in ţesute des, ba chiar o ridică, pentru a verifica dacă, la încrucişarea celor două laţuri transversale care uneau oblic picioarele mesei, se afla şi acum mica sculptură decorativă, în formă de sticlă, cu care se jucase de atâtea ori în copilărie.
          – Ăsta nu e un vis, nu, nu! murmura Luiza, şocată de limpezimea cu care percepea lucrurile din jur. Oare chiar sunt în casa bunicilor? Dar a fost dărâmată... Pot ieşi şi în curte?
          Se apropie de uşa cu glasvand, pentru a verifica dacă aceasta dă spre curtea pietruită, acoperită cu o boltă de viţă-de-vie, a bunicilor. Aruncându-şi ochii afară, un al doilea fior de spaimă îngheţată îi urcă pe esofag, dar de data aceasta dintr-o cauză opusă. Prima oară fusese şocată de familiaritatea camerei, de precizia cu care reproducea casa familiei Knall; acum însă, se cutremură descoperind afară un peisaj necunoscut. Casa sau camera părea să se afle pe o colină mică, dominând o vale ce se desfăşura circular până în depărtare. Bătând din partea opusă a cerului, luna nu lumina decât suprafeţele pe care Luiza le vedea pieziş; cele dinspre ea în schimb erau topite în pete lungi de umbră, de parcă luna ar fi aruncat asupra lor raze negre.
          Peisajul părea nu de pe altă planetă, dar de pe un alt continent, fiindcă avea o vegetaţie exotică: pământul era ars de prea mult soare, scaieţi şi tufişuri uscate se iţeau dintre garduri din pietre culese de pe teren şi strânse la un loc, ce tăiau linii peste dealuri. Din loc în loc se vedeau mici oaze de verdeaţă, tufişuri de doi-trei metri cu frunze crescând în zigzag pe crengi, copaci (palmieri, ananaşi?) cu coroana desfăcută în evantai, şi câţiva stâlpi de telegraf negri, din lemn vopsit cu smoală, uniţi de o linie ireal de subţire de cablu electric. Iar în depărtare, între două coaste de deal, Luiza crezu că recunoaşte, da, da, un golf şi o plajă de nisip, iar apoi apa mării. Suprafaţa marină se întindea ameninţătoare, ca o masă de mercur fără fund, doar la mal mici sclipiri întâmplătoare sugerau nişte valuri spărgându-se de ţărm.
          Peisajul necunoscut de afară îi trezea Luizei o spaimă mult mai mare decât casa bunicilor. Avea impresia că, dacă ar deschide uşa şi ar ieşi, ar fi fost înghiţită de o altă lume, fără putinţă de întoarcere.
          – Nu, ăsta nu e visul meu, asta nu e trezia mea, nu ştiu a cui e, murmura Luiza, trăgându-se din uşă spre mijlocul camerei.
          Apoi o fulgeră alt gând:
          – Mamă, unde eşti?! strigă în surdină, fiindcă se aşteptase ca de data aceasta Regine să o însoţească în călătoria cu ajutorul oglinzii, cu atât mai mult cu cât, din ceea ce spusese mama ei, reieşea că aceasta fusese cea care vizualizase casa bunicilor.
          Nu apucă să cerceteze mai mult încăperea, fiindcă pe uşa din partea opusă, ce dădea spre dormitorul lui Joseph şi Emma Knall, îşi făcu apariţia o fată. Era îmbrăcată cu o cămaşă de noapte lungă, albă, şi avea părul ciufulit de somn. Luiza o recunoscu imediat pe Regine, arăta la fel ca într-o fotografie din albumul familiei, luată pe când avea vreo nouăsprezece ani. Da, fata care intră în cameră era mama ei, era la fel de înaltă, dar slabă ca o adolescentă, şi cu trăsăturile tăioase ale chipului de acum îndulcite de tinereţe. Luiza, care iubea mult fotografia aceasta, fără să ştie de ce, înţelese brusc: era din perioada fericită a mamei sale, de dinainte de povestea cu Gregor sau în orice caz de dinainte de exorcism, de avort şi de moartea bunicului Knall.
          Fata închise uşurel uşa în urma ei şi se întoarse spre centrul încăperii. Luiza descoperi că purta în braţe, cu grijă, o pernă albă de dormit. O aşeză precaut pe masă, pe o foaie deschisă de ziar. Nu păru surprinsă de prezenţa Luizei, îi făcu doar un semn complice cu degetul la buze şi o invită să asiste la ceea ce făcea. Arăta de altfel foarte agitată, chiar speriată. Purtase perna fără să o atingă direct, ci doar prin pulpana ridicată pe mâini a cămăşii de noapte.
          – Pipăie, se întoarse ea spre Luiza, arătându-i perna.
          Vorbise ciudat: Luiza îi văzuse gura deschizându-se, dând drumul cuvântului, îi văzuse şi expresia feţei modificându-se, dar nu îi auzise vocea, de parcă ar fi fost într-un film mut. Cuvântul „Pipăie“ îi sunase ca o şoaptă în urechea stângă, acolo unde se afla Regine, mama ei, în locuinţa Textoris.
          Luiza dădu urmare îndemnului şi puse mâna pe faţa pernei. La început nu înţelese ce i se arăta, până când fata nu îi făcu un semn sugestiv să apese puternic, să pipăie interiorul pernei. Începu să strângă masa albă frământând-o între degete până când, prin corpul de puf şi pene, simţi o formă vânoasă, ca o rădăcină de plantă.
          Regine cea tânără îi făcu semn să se oprească şi începu să taie cu o forfecuţă cusăturile de la unul din capetele pernei. Când făcu o deschizătură de o palmă, dinăuntru răbufniră câţiva fulgi albi de gâscă. Pipăind, strângând şi împingând prin suprafaţa de pânză, Regine trase încet până la margine, înotând prin masa de puf, forma pe care o simţise Luiza înăuntru. Apoi aduse vătraiul de prins tăciuni de la soba de tuci şi apucă un capăt al momâii, trăgând-o afară din pernă.
          Luiza fu surprinsă. Nu era o păpuşă, fie chiar şi primitivă, din câteva cârpe sau sârme îmbrăcate cu haine miniaturale, cum se aşteptase, ci o mogâldeaţă făcută exclusiv din fulgi şi pene cenuşii. Cotoarele penelor păreau să se fi lipit singure unele de altele, dând naştere unei forme învelite în puf. Nici nu imita simbolic ceva uman, semăna mai degrabă cu o rădăcină de mandragoră.
          – Tu ai modelat-o? întrebă Luiza în şoaptă.
          – Nici vorbă, tocmai am găsit-o, îi răspunse Regine-fata, cu vocea înfundată a Reginei-mama vorbindu-i direct în urechea stângă.
          – Dar povestea nu era că tu ai făcut o păpuşă voodoo, ca să-l vrăjeşti pe Gregor?
          – Nu pe Gregor, răspunse sibilinic fata. Dar eu nu am făcut nimic. Tu ce crezi, a pus-o cineva în pernă?
          – Mie mi se pare mai degrabă un accident, îşi dădu cu părerea Luiza. S-a format întâmplător, nu are nicio semnificaţie...
          – Poate nu a pus-o nimeni, dar nu s-a format la întâmplare. A luat forma gândurilor cuiva. A creat-o cineva, poate fără să ştie.
          Regine-adolescenta apucase momâia de pene cu cleştele de cărbuni şi o ţinea în aer. Îi făcu semn Luizei să ia perna de pe masă şi aşeză mogâldeaţa în locul acesteia pe foaia de ziar. Având grijă să nu o atingă cu mâinile, împachetă ziarul şi prinse şomoiogul din nou cu cleştele.
          – Să-l arunc la gunoi, sau în râu, sau să-i dau foc, ce ar fi mai bine? se consultă Regine cu Luiza. Mi-e teamă ca acela cu care e în legătură să nu păţească ceva. Am auzit o poveste cu o păpuşă de vrajă aruncată în râu, după care posesoarea ei s-a sinucis sărind într-o fântână.
          – Dar cine crezi că a făcut-o?
          – Nu ştiu. Poate chiar eu... Poate diavolul...
          – Înţeleg, murmură Luiza pentru sine. De asta a făcut bunicul exorcismul, ca să te elibereze de obsesie.
          – Da. Şi din cauza asta va muri! se întoarse Regine spre Luiza, cu cleştele şi ziarul în mâna dreaptă, cu părul vâlvoi şi cu o lucire dementă în ochi.
          – Nu lăsa şopârla să intre în casă! continuă ameninţător Regine, arătându-i cu mâna stângă, cea liberă, fereastra camerei. Dacă se amestecă lumile, suntem pierdute.
          Deşi o văzuse pe tânără vorbind, deschizând gura şi articulând cuvintele, Luiza auzi din nou, distinct, spusele ei în urechea stângă. Se întoarse spre fereastră şi văzu, lipită pe sticlă, burta solzoasă a unei şopârle verzi. În general, nu îi era frică de insecte şi animale, ar fi privit cu simpatie şi curiozitate reptila, dar mai ştia că în curtea şi în grădina bunicilor, şi niciunde în zona unde trăia ea, nu creşteau asemenea şopârle mari, cu burta alb-roză şi solzi sclipind în mii de ape pe margini. Era o vieţuitoare dintr-o altă climă, din peisajul străin ce se întindea afară.
Revederea acestuia, dincolo de conturul şopârlei, pulsând în lumina neagră a lunii de afară, îi readuse fiorul de spaimă în suflet.
          – Nu te panica, este momentul să pleci acum, îi spuse tânăra Regine.
          Venise lângă Luiza, o apucă delicat de cotul mâinii stângi şi o împinse către oglinda cu ramă verde ce atârna în unghi pe perete. Luiza se lăsă condusă până acolo, îşi aruncă ochii asupra imaginii şi simţi că intră mecanic în starea de fascinaţie a propriei priviri. Obiectele şi decorul se tulburară împrejur, doar pe braţ continua să perceapă strângerea Reginei.
          – Au! făcu atunci când apăsarea se transformă într-o pişcătură.
Se întoarse şi dădu peste mama ei, Regine, în rochia de macrameu alb, în picioare lângă ea, în faţa oglindei veneţiene. Se aflau în apartamentul Textoris. Luiza rămase încă o vreme pe loc, privind alternativ camera şi imaginea ei din oglindă. Apoi o urmă pe mama ei la masă, pentru a comenta cele văzute.
          – Aşadar bunicul a crezut că e ceva necurat la mijloc şi a exorcizat momâia?
          – Nu credea nimic. A făcut-o ca să mă pedepsească.
          – Atunci i-a cerut lui Gregor să plece?
          Regine o privi mirată.
          – Ce legătură are Gregor? El a plecat mai târziu, din propria dorinţă.
          – Credeam că..., murmură Luiza contrariată. Şi până la urmă cum aţi distrus-o?
          – Momâia? Tata a dus-o la biserică, i-a citit din Biblie, a stropit-o cu agheazmă, a exorcizat-o, iar la sfârşit a aruncat-o în sobă. Eu nu am văzut-o arzând, dar mi-a povestit Gregor.
          – Şi tu ai crezut că blestemul ei a căzut asupra bunicului, încât a făcut atac de inimă? Chiar dacă tu ai făcut-o ca să-l reţii pe Gregor?
          Regine o scrută lung pe fiica ei.
          – Nu ştiu ce poveşti ţi-au ajuns la urechi, dar ai văzut că nu eu am confecţionat-o, nu eu am vrut ca ea să apară, ci altcineva. Şi nu era pentru Gregor.
          – Dar pentru cine? Bunica aşa spunea...
          – Atunci trebuie să vorbeşti cu Emma. Nu mai doresc să continuăm discuţia asta.


Fragment din romanul Luiza Textoris,
în curs de apariţie la Editura Polirom. Este al treilea roman din ciclul Noctambulii, din care au apărut până acum Claustrofobul (Dacia, 1992, 2011) şi Hidra (Imago, 1996, Dacia, 2011).

 

Corin Braga

Luiza Textoris călătoreşte în trecut

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)