Cazul Meyerhofer

Nicolae Balotă

          „Abia aşteptam să-ţi povestesc! E o istorie teribil de excitantă! Mă sufoc dacă o păstrez în mine. De ieri de când am aflat-o sunt obsedat, mă înnebuneşte, mă otrăveşte şi ai să vezi că nu-i doar o vorbă goală, că tocmai despre otravă e vorba. Dar ţi-o istorisesc numai ţie, pentru că ştii să taci. – Ca mormântul!“, îl asigur eu, în timp ce îmi trece fulgerător prin minte: Tu în schimb nu prea ştii să taci. „Ai să vezi – continuă el –, nu e glumă, este ceva gravisim!“ Nu l-am văzut niciodată pe Rudi Schuler în halul acesta de surescitare. O trăda vocea sa, la telefon, când mă rugase să trec pe la el, căci avea să-mi spună ceva senzaţional. Nu, nu putea să vină la mine, secretul pe care voia să mi-l încredinţeze era prea mare şi se temea să vorbească în altă parte decât acasă la el. De la mine, din strada Bolintineanu, până la el în Andrei Mureşanu „nu faci nici cinci minute“, insista el. Se vede că îmi pândise la geam apariţia, căci de îndată ce am ajuns în faţa casei l-am zărit făcându-mi semne de sus să urc mai repede. Abia intrat în cameră, mă instală într-un fotoliu, o expedie cam brusc pe mama lui, care mă întâmpina ceremonios, spunându-i pe un ton impacient să nu ne aducă ceaiul propus de ea ca de obicei pe tonul ei blând, şi închidea geamul, trăgea chiar grijuliu storul. Se lăsă o penumbră în care literele aurii de pe cotorul volumelor legate în piele (de ornitorinc, vorba lui Nego) sclipeau ca nişte licurici în rafturile negre ale bibliotecii. Când toate măsurile de asigurare a discreţiei fură luate, păru că se calmează, îşi trase un scaun lângă fotoliul meu şi începu aproape în şoaptă, pe un ton conspirativ:
          „Eroul istoriei e Meyerhofer. În sfârşit, dacă se poate spune… erou.“ Şi chicotitul gâlgâit al lui Rudi, irepresibil în momentele sale de împărtăşire a unor confidenţe picante, râsul ce trăda oculte subterane feminine, reprimate de obicei în vocea sa, se făcu auzit câteva momente. Apoi, continuă pe acelaşi ton: „Îl cunoşti pe Meyerhofer, ţi l-am prezentat. Dar nu ştii multe despre el. Nici eu nu ştiam până alaltăieri mai nimic… în sfârşit, nu tocmai nimic, ştiam că e «normal» (iarăşi un chicotit înfundat), că e un băiat citit, destul de bun pianist, că vine dintr-o familie cu stare sau care era până de curând înstărită şi că e, cum să spun…, cam deşucheat, în sfârşit…, excentric. Îi cunoşteam micile sale manii, curiozităţile, pasiunile sale, printre care interesul său straniu pentru otrăvuri. Cred că ţi-am povestit despre cutia sa cu veninuri în fiole pe care mi-a arătat-o odată. Dar, mă rog, nu era nimic deosebit în toate astea, chiar dacă figura lui, contorsiunile trupului, pozele bizare afişate de el, mersul său ţopăit şi altele aparţin toate unei făpturi ciudate. Ei bine, să ştii că am aflat o mare taină a insului. Chiar el mi s-a destăinuit alaltăieri seara, aici la mine. Şedea în fotoliul în care stai acum“. Rudi se opreşte câteva clipe, mă priveşte ţintă în ochi, măsurând parcă gradul meu de nerăbdare, de curiozitate pe care reuşise să o stârnească în mine. Ochii săi verzi, spălăciţi, ochi de peşte, licăresc, pomeţii obrajilor s-au împurpurat, chiar şi pistruii de pe pomeţi au luat o nuanţă violacee. Îşi reia povestirea scăzând şi mai mult intensitatea vocii, de parcă s-ar teme să nu fie ascultat la câţiva paşi de noi, sau mai degrabă pentru a-mi crea o stare de suspans în aşteptarea revelaţiei teribilului secret. Aflu, astfel, că studentul arădean recent înscris la Facultatea de Litere a Universităţii „Bolyai“ e foarte ataşat de mama lui, pe care o adoră maladiv (ataşament destul de curent la cei de constituţia lui – îmi spun –, Rudi însuşi nefiind o excepţie). O detestă, în schimb pe mătuşa lui. Aceasta, actriţă, femeie frumoasă, cunoscuse înainte de război oarecare succese pe scene din Budapesta, se refugiase înainte de asediul capitalei maghiare de trupele sovietice la sora ei din Arad. Venise cu fiul ei, un băiat mai mic decât vărul său. Ajuns aici, povestirea lui Rudi se încâlcea. Apărea un ofiţer român de miliţie, amantul acelei mătuşi, un medic evreu care o trata pe aceasta de diabet şi era şi el nu puţin atras de farmecele ei. Rudi nu prea înţelegea ce anume stârnise ura lui Meyerhofer împotriva actriţei, dar pornirea aceasta sporea în măsura în care creştea ascendentul ei asupra celor din jur. Şi încă legăturile ei cu bărbaţii nu l-ar fi interesat prea mult, dar mătuşa reuşise să o acapareze întru totul pe sora ei, să o antreneze în măruntele dar tumultuoasele ei mondenităţi (îmi cam închipuiam ce puteau fi acestea în Aradul tot mai posomorât, mai mizer din anul Domnului 1948). Iar culmea era că amantul miliţian al mătuşii începuse să se rotească şi în jurul surorii acesteia, al mamei lui Meyerhofer. Or, acesta nu putea suporta o asemenea infamie. E adevărat că prezenţa la ei în casă a acestei rude cu vizite multe îşi avea şi avantajele sale pentru el. Iar avantajul suprem rezida în fiul mătuşii, în vărul său adolescent. Ajuns la acest punct al istorisirii sale, vocea lui Schuler devenea insinuantă şi foarte, foarte comprehensivă. „Închipuie-ţi că l-am văzut pe verişorul acela. E dulce. Nu, nu l-am văzut în carne şi oase, ci numai într-o poză, dar e deajuns. Are vreo cincisprezece-şaisprezece ani.“ Excitat de evocarea junelui, povestitorul îşi precipită debitul. Ne apropiem, simt, de deznodământ. Într-o seară, întorcându-se târziu acasă, actriţa îşi descoperă fiul în braţele vărului său. „Îl iniţia“ – vorba lui Rudi. Scandal, ameninţare să-l pârască la miliţie şi, mai rău pentru el, mamei sale, apoi leşin „teatral“ al actriţei, urmat de o comă diabetică din care e scoasă de medicul chemat în miez de noapte. În aceeaşi noapte, Meyerhofer se decide. A doua zi mătuşa suferindă fiind îngrijită de sora ei, aceasta îi duce un ceai amar de plante şi o prăjitură la pat. În ceai, doza de arsenic introdusă pe ascuns de fiul ei. Moartea mătuşii a fost pusă de bătrânul doctor de casă al familiei pe seama unei subite crize de hiperglicemie, enormei felii de tort cu frişcă ingurgitate. Nepotul s-ar fi putut bucura de reuşita întreprinderii sale, dacă – efect pervers al acesteia – nu l-ar fi pierdut pe verişorul pentru care făcuse ceea ce făcuse. Într-adevăr, la câteva zile după înmormântarea femeii detestate, soţul acesteia, de care trăia despărţită, venise de la Budapesta şi-l luase la sine pe fiul său, spre cumplita dezolare a lui Meyerhofer. Iar lovitura cea mai recentă: ofiţerul de miliţie se consolează de pierderea amantei actriţe vizitând-o seară de seară pe sora moartei, mama lui adulată. Rudi îşi încheia povestirea aproape şoptindu-mi la ureche: „Meierhofer a început iar să se pregătească. Nebunul mi-a arătat praful alb…“ „Ce fel de praf?“ – am întrebat eu, maşinal. „Arsenic“ – abia aud pe Rudi Schuler suflându-mi cuvântul, la care de altfel mă aşteptam.
          Două zile mai târziu, aprinsesem tocmai lumina în camera mea căci se întunecase, închisesem cartea lui Jaspers despre Nietzsche şi rătăcind în reverie, mai degrabă decât urmând calea bine temperată a reflecţiei, zăboveam în jurul cuvintelor (ce păreau şi ele izvorând din visarea, nu din gândirea lui Nietzsche): „Pământul are o piele; pielea aceasta are boli. Una dintre acestea se cheamă Om“. Iluziile, nebunia ne-au făcut să devenim oameni? Nu, o perversiune originară mult mai adâncă ne-a lăsat pradă devierilor iluziei şi alienării. Şi totuşi, efectele perverse ale perversiunii se pot întoarce spre salvarea noastră. Pasărea din grădina lui Ion care cată să se facă om, greşeşte mereu, dar din greşelile, din eşecurile ei repetate se întrupează omul. Oare, numai din greşeli? Îmi aminteam – prin ce asociaţie? – că doar cu vreo patru ani în urmă, spre sfârşitul războiului, bravul Karl Jaspers păstra în rezervă pentru sine şi pentru soţia sa evreică, Gertrud, doze suficiente de cianură. Numai existenţa umană cunoaşte asemenea Grenzsituationen, iar toate acestea – moarte, suferinţă, vinovăţie, chiar furie a istoriei –, incomparabil mai mult decât eşecurile şi iluziile, au făcut omul să devină ceea ce este. Lăsasem cartea, mă scuturasem din reverie şi notam în caietul de „exerciţii“, anexă a Jurnalului meu: „Omul modern, pornind de la virtù rinascimental, trecând prin raţionalism, cultul progresului, până la munca socialistă, la violenţa revoluţionară, a fost posedat de un ethos al voinţei de activitate. Eroii moderni au fost eroi ai libertăţii, ai revoltei, ai rupturii. Eroismul «naiv» renascentist, pornit din pofta de a începe sau reîncepe, a devenit eroismul negru, disperat, sinucigaş, al terorii. Prin aceasta, eroismul modern şi-a atins limita extremă dincolo de care e neantul. Nu suntem «naivi», ci împovăraţi peste măsură, îndureraţi, la capătul puterilor, sfârşiţi. Sfârşitul, zidul dincolo de care e vid, moartea chiar trebuie străpunse, depăşite. Dar nu prin negare, prin revoltă, ci prin înglobare, prin realizarea care asimilează şi prin transcenderea spre cu totul altul. Începe prin rezistenţă: forţa pasivităţii. Suferinţa trebuie asumată. Când eşti la capăt, continuă. Să fii cel ce rămâne. Să mergi până la capăt şi dincolo. Părăsit, nu părăsi“.
          Notam în Jurnal aceste ultime cuvinte, când una dintre surorile mele îl introducea în camera mea pe Negoiţescu. Peste câteva minute, de îndată ce sora mea a închis uşa de la glasvand în urma ei, Nego, care abia aşteptase să rămânem singuri („Trebuie să-i spun ceva în secret“, o grăbise el pe sora mea să iasă), începu, după câteva clipe de bâlbâială şi o uşoară sufocare de emoţie ce îi învineţise obrajii: „Vin de la Meierhofer, studentul despre care ne vorbea Rudi. E o figură teribilă! Mi-a mărturisit mai mult decât un secret oarecare, o taină înfiorătoare de care e mai bine să uiţi că ţi-a fost destăinuită. Ţi-o povestesc, dar te rog, te implor să nu vorbeşti nimănui despre asta, să n-o notezi nici în Jurnal şi dacă vreodată cineva te întreabă cu privire la ceea ce am să-ţi spun, să nu recunoşti că ai aflat ceva de la mine. Ai să vezi de ce!“ După ce l-am asigurat, începu: „Îţi aminteşti ce ne povestea Schuler despre cutia cu otrăvuri a lui Meierhofer. Ei bine, închipuie-ţi, am văzut-o, am văzut cutia. E plină de fiole, de plicuri cu plante veninoase, de cutiuţe cu tot felul de prafuri toxice... – De unde ştii că sunt otrăvuri? – l-am întrerupt eu. – Cum de unde, păi ce altceva pot fi... – se impacientă el. – Ştiu eu, poate droguri, plante medicinale, medicamente banale? – De unde droguri, de unde plante! Nu le-am cercetat pe toate, dar am văzut pe nişte sticluţe cu lichide de diferite culori etichete cu craniul pe două oase încrucişate, apoi plicuri pe care scria arsenic, ce mai... sunt sigur că e o colecţie de otrăvuri. Are, de altfel, un unchi farmacist şi cred că a subtilizat produsele toxice din oficina acestuia. Dar, stai să vezi că otrăvurile şi-au şi produs efectul“. Şi Nego se avântă în istorisirea sa cu atât elan încât uită să se mai bâlbâie. Mama lui Meierhofer, femeie foarte frumoasă („mi-a arătat poza ei, o poză dublă, cu ea goală, în faţa oglinzii, o vezi din faţă şi din dos; curios ca un fiu să poarte portretul nud al maică-sii în buzunar, eu în niciun caz...“) e pianistă sau cântăreaţă sau şi una, şi alta. Fiul ei o adoră, dar a început să o urască de când a aflat că are un amant, pe unul sus pus de la miliţia locală. Înnebunit de gelozie, hotărăşte, într-o bună zi, mă rog..., dacă se poate spune bună, să se răzbune. Vâră frunze toxice de oleandru în salata pregătită pentru cină. Dar cei doi amanţi scapă, căci cinează în seara aceea în oraş. În schimb sora mamei, găzduită de aceasta, fiind refugiată de la Budapesta împreună cu fiul ei, găseşte salata în cămară, o mănâncă şi face o intoxicaţie mortală. Nu se face niciun fel de anchetă pentru că toţi cred că a fost un nefericit dar banal accident alimentar. „Meierhofer n-are nici cea mai mică părere de rău pentru ceea ce s-a întâmplat; singurul său regret este că va trebui să găsească o nouă soluţie pentru mama lui şi amantul ei. Se consolează – spune el – cu vărul său. E fericit că poate «face picant» în voie cu băiatul, acum că e eliberat de sub tutela maternă. Ce zici de asta? Individul e un as-asa-asa-asasin.“ Nego se înroşise, ajunsese aproape vânăt, se sufoca bâlbâindu-se spre sfârşitul povestirii sale.
          Peste alte câteva zile îl întâlnesc în faţa palatului Bánffy pe pictorul Darko. Întrebându-l la ce lucrează, îmi spune că a terminat de restaurat nişte tablouri vechi pentru Meierhofer. E foarte evaziv când îl întreb despre ce fel de picturi e vorba: „Nişte pictori austrieci din secolul trecut“, spune el ca în treacăt, dar în schimb mă întreabă, vădit interesat, dacă îl cunosc pe „trăznit“. Da, am făcut cunoştinţă cu el, dar nu pot spune că îl cunosc de fapt, îi răspund eu, fără să adaug o vorbă despre cele aflate în timpul din urmă. „Nu ştiu ce să mai cred, mă întreb uneori dacă nu e nebun“ – continuă el –, „mă intrigă omul ăsta, pare normal, un tânăr bine crescut, citit, cultivat, cunoaşte şi ceva pictură, muzică şi deodată se apucă să bată câmpii, să spună grozăvii, nişte lucruri atât de ciudate, de aberante, încât... –  Ce fel de lucruri?“, îl ispitesc eu. „Să-ţi spun...“ Darko ezită, ar vrea să-mi spună, dar – mai reţinut decât Nego sau Rudi Schuler – şovăie să dea pe faţă „aberaţiile“ celui ce i s-a destăinuit, tocmai pentru că acestea i se par prea intime sau prea teribile. „De altfel şi Rudi, căruia i-am povestit cele mărturisite de Meierhofer, m-a sfătuit să-mi ţin gura... – Lasă atunci, nu mai spune nimic“ – îl îndemn eu, dar tocmai acest îndemn, indiferenţa pe care o afişez îl împinge la vorbă. Şi începe, revenind la picturile acelea „austriece“. Meierhofer i-a adus în toamna trecută trei mici tablouri ale unor maeştri minori austrieci din secolul al optsprezecelea spre al nouăsprezecelea. Îi spunea că le cumpărase la talciocul din Timişoara, că fiind deteriorate pe ici pe colo îl ruga să i le restaureze. Îi promisese o plată pentru această muncă, o sumă nu prea mare, de care însă nu s-a achitat încă. Dar mai nou, îi mărturisise că avea unele necazuri cu aceste picturi. Se pare că la Muzeul din Arad s-au constatat anumite dispariţii de tablouri. Un văr al lui Meierhofer, care lucra acolo, a fost acuzat că ar fi furat acele lucrări dintr-o remiză a muzeului, unde erau depozitate. Nu era nicidecum vorba de tablourile pictorilor austrieci pe care i le încredinţase pictorului nostru, îl asigurase Meierhofer pe acesta. Vărul fusese însă arestat, apoi eliberat din lipsă de probe împotriva lui, dar ancheta continua. „Deşi povestea asta nu-mi plăcea deloc, nu găseam încă nimic anormal în ea – continua Darko –, să vezi însă ce-mi spune individul. Printre pasiunile sale o are şi pe aceea a otrăvurilor. Aici începe nebunia. Le colecţionează, le cercetează, le cunoaşte, ba mai mult le încearcă pe propria sa piele. Face experienţe cu substanţele cele mai toxice. Le ia în doze minuscule, apoi încet-încet şi regulat măreşte doza... – Se mitridatizează“, îi spun eu şi-i istorisesc străvechea legendă din jurul regelui Mithridate cel Mare, Eupator, adversarul romanilor, înfrânt după multe războaie de aceştia, cel care printre alte măsuri de prudenţă ar fi luat-o şi pe aceea de a se obişnui cu otrăvurile ingerându-le progresiv, în doze tot mai mari. Prudenţă excesivă cu efect pervers: atunci când, învins de romani, pentru a nu cădea în mâinile lor, Mithridate a încercat să se sinucidă otrăvindu-se, veninul n-a acţionat, astfel că bătrânul rege a fost silit să-i ceară unui soldat galic să-l ucidă. „Da, dar Meierhofer nu caută să se insensibilizeze faţă de otrăvuri. Sau cel puţin nu cred că pentru asta le înghite. El le încearcă pe sine pentru a le vedea efectele, pentru a vedea până unde poate merge, ce mai... dintr-o plăcere perversă de dement. De altfel numai aşa pot să-mi explic ceea ce mi-a mărturisit. O istorie oribilă!“ (Darko, vorbind ungureşte, foloseşte cuvântul rémes, al cărui corespondent ar fi germanul schrecklich, înfiorător.) Într-adevăr, experienţele cu otrăvuri nu erau practicate de Meierhofer doar pe corpul său, ci şi pe acela al verişorului, care îi era şi amant. La început, fără ştirea aceluia, mai târziu chiar cu consimţământul său. Când vărul a fost cercetat pentru dispariţia din muzeu a tablourilor, mama acestuia, mătuşa lui Meierhofer, l-a acuzat pe acesta de a-i fi nenorocit băiatul. Scandal în familie, ameninţări cu denunţuri la miliţie... Meierhofer îşi sfătuieşte vărul să-şi „liniştească“ mama isterică administrându-i calmante. Şi „din greşală“, spune el, într-o seară în loc de valeriană vărul îi dă maică-sii porţia sa de arsenic pe care o lua în cadrul experienţelor lor. „N-am înţeles din povestirea lui – spune Darko, care dintre cei doi veri complici a fost cel cu «greşeala», dar nici nu l-am întrebat. Îţi spun sincer, nu voiam şi nu vreau să ştiu care dintre cei doi, sau poate amândoi. – Şi ce s-a întâmplat cu mătuşa otrăvită? A murit?  – Binenţeles. Dar nu s-a aflat nimic. Un bătrân medic de familie a dat nu ştiu ce explicaţie, în orice caz după el a fost o moarte naturală.“
           Într-o seară, peste vreo două săptămâni, ieşind din locuinţa profesorului Petrescu-Ercea, după ce o condusesem acasă pe Marie-Cristine, fiica acestuia, coborând scările vetuste ale imobilului din parcul central, casă de raport ce aparţinuse, înainte de a fi „naţionalizată“, Statusului romano-catolic, mi-a ieşit înainte, urcând grăbit treptele, Meierhofer. Ne-am oprit pe un palier şi-mi spunea, întovărăşindu-şi vorbele cu contorsiuni ale trupului jigărit şi cu schime nevricoase ale obrajilor năpădiţi de o acnee violent-eruptivă, că locuieşte într-o cameră de la ultimul etaj şi că i-ar face o „mare plăcere şi deosebită onoare“ – accentua el pe un ton atât de exagerat ceremonios, încât credeam şi poate nu mă înşelam că vorbea ironic – să îi fiu oaspete, măcar pentru o scurtă vizită. Încercasem întâi să-l refuz, pretextând ora cinei care se apropia şi pe care o respectam acasă la ai mei, dar cedasem apoi, spunând că nu voi putea sta decât foarte puţin. Curiozitatea mea, ca a unui entomolog pentru o insectă rară, refula în acel moment sila provocată de insul ce mi se părea slinos, nu atât în îmbrăcămintea sa foarte oarecare, cât în trupul său bântuit de şerpuiri, ondulări nervoase, în pielea buboasă a obrajilor şi, bănuiam eu, nu numai. Am urcat deci două etaje, în timp ce el şerpuia pe lângă mine vizibil satisfăcut şi deschidea uşa poftindu-mă foarte ceremonios să intru. M-a izbit, de îndată ce am trecut pragul, aerul îmbâcsit al unei locuinţe de mult nearisite, doldora de troace vechi, printre care mă strecuram urmându-l, ţinându-mă să nu trag prea adânc în piept mirosurile agresive, de bătrâneţe neîngrijită, de pisici ce se uşurează pe unde apucă, de lături stătute. Apartamentul părea nelocuit, deşi în obscuritatea ca de cavou, luminat doar de felinarele din stradă prin interstiţiile jaluzelelor coborâte, surprindeam parcă gemete, şoapte, foşnete de cearşafuri, acoperite de scârţâitul parchetului sub paşii noştri. Intram bâjbâind într-un soi de culoar îngust, mai întunecos chiar decât odăile străbătute şi ajungeam în sfârşit, la capătul lui, în camera lui Meierhofer. Luminată, constatam eu uşurat, căci fereastra nu era acoperită de nicio perdea, iar amfitrionul, grăbindu-se să facă onorurile casei, aprindea o lustră mare de alamă, olandeză, din tavan. Şi ceea ce adăuga la satisfacţia mea, aerul din încăpere nu mi se părea viciat; de altfel, ca şi cum şi-ar fi dat seama că suferisem inhalând duhorile din restul locuinţei, Meierhofer deschidea larg fereastra ce dădea spre parc, de unde se prelingeau în odaie peste câteva clipe efluviile dulci ale teilor în floare. Dar cu sensibilitatea mea excesivă la arome şi miasme, începeam să simt, strecurându-se printre miresmele duioase ale florilor de tei, altele mai puţin blânde, mirosuri de o agresivitate ocultă, îngrijorătoare tocmai pentru că nu le puteam discerne nici originea, nici natura, aspirându-le cu nasul şi plămânii dilataţi. Să fie oare emanaţiile fetide ale omului din faţa mea, cu purulenţa vizibilă a pielii sale şi mai ales cu aceea bănuită, invizibilă a trupului său – mă întrebam eu, pornind din nou să aspir cu o economie prudentă. Nu, mi-am dat seama în curând, erau mirosuri mai subtile, mai degrabă farmaceutice, volatile, penetrante, insidioase. Recunoşteam o nuanţă de eter, dar amestecată cu altele, necunoscute. În curând însă, obişnuinţa estompa pestilenţele acestea obscure şi atenţia îmi fu atrasă de manevrele amfitrionului meu care trebăluia într-o nişă ce se deschidea într-o latură a încăperii, scotea dintr-un dulăpior de pe perete ceşti şi tacâmuri, aprindea unul dintre acele primusuri care nu lipseau pe vremea aceea din nicio casă şi punea pe el un ibric. „Ce faci, domnule?“ – l-am întrerupt eu, căci, robotind, nu înceta să sporovăiască, despre cursurile plicticoase de la facultate, despre lecturile sale mult mai pasionante, cum ar fi povestirile lui Conrad Ferdinand Meyer, pe care i le recomandase Rudi Schuler... „Sper că beţi cu mine un ceai, de fapt o tizană“  – îmi răspundea el iute, nedând ascultare refuzului meu pentru motivul că nu-mi plac ceaiurile de plante, ci continuând să se agite în nişa din spatele meu şi totodată să elogieze în termeni exaltaţi arta povestitorului german. Terminase de citit Angela Borgia şi începuse un volum de nuvele printre care una, Die Richterin, îl pasionase de-a dreptul, chiar dacă nu era de acord cu punctul de vedere al povestitorului. Aflând că nu cunoşteam această nuvelă, începu să-mi vorbească despre ea, în timp ce aducea ceainicul şi turna ceaiul de plante în ceşti. O sumbră istorie de omoruri, presupus incest şi otrăvire, pe timpul nu mai puţin obscur al longobarzilor. Miroseam cu oarecare neîncredere infuzia aburindă din ceaşcă şi-l urmăream pe Meierhofer prin hăţişul povestirii romanţioase, mai puţin atent la succesiunea încâlcitelor crime, cât la delectarea sa manifestă în relatarea lor. De cum acceptasem să-i fac acea „scurtă vizită“ pentru care insistase, îmi propusesem să-i observ cu luare aminte gesturile, cuvintele, schimele. De aceea, îl lăsam să facă ceea ce doreşte, să spună tot ce vrea, interveneam doar monosilabic în şuvoiul volubil al vorbirii sale şi nu lăsam să-mi scape niciunul dintre gesturile sale cele mai mărunte. Nu mă atingeam de ceaiul din ceaşca mea, mai ales că nici pe el nu-l vedeam bând dintr-a lui. Dar nu era atât prudenţa care mă reţinea cât repulsia, o silă irepresibilă stârnită de făptura lui. Remarcam insistenţa cu care se oprise în povestirea sa asupra veninului pe care Stemma, „Justiţiara“ din nuvela lui Conrad Ferdinand Meyer, îl păstra într-o fiolă de cristal, alături de o altă fiolă asemănătoare pe care scria cu litere greceşti cuvântul Antidoton, plăcerea cu care îmi detaila scena în care eroina nuvelei greşeşte spărgând o fiolă din care emană un miros plăcut de migdală. Că savura propria sa povestire se vedea din excitaţia sa crescândă, din înroşirea coşurilor de pe obrajii săi în flăcări, dar mai cu seamă se auzea din felul său cu totul deosebit (şi trebuie să precizez, deosebit de neplăcut) de a pronunţa siflantele: în momentele sale de maximă excitaţie îl auzeam şuierând consoanele s sau z, îi vedeam parcă vârful limbii strecurându-se din dosul dinţilor şi ivindu-se rapid între buze, asemenea limbuţelor bifurcate ale unui şarpe. Mă fascina acest mărunt amănunt anatomico-fonic. Nu m-am putut abţine să nu-l întreb: „Nu ţi se pare că această eroină a Legii cu un nume emblematic, Judicatrix Stemma, nu e decât o criminală, o otrăvitoare ordinară?“ Nu terminasem de pronunţat aceste vorbe şi-mi părea deja rău că-mi scăpaseră. Dar urmarea n-a fost, cum m-am temut o clipă, demontarea insului pătimaş din faţa mea, ci, aş zice dimpotrivă, remontarea, dar într-un alt registru. După câteva clipe de tăcere, îmi spunea pe un ton nou, sfidător parcă: „Da, fără îndoială, e o criminală. Dar nu ordinară“. Orgoliul, trufia triumfau în el asupra oricăror reticenţe. Şi deodată observai o schimbare într-însul; vedeam pe chipul lui un fel de decizie de a mă înfrunta. Eram curios să văd ce va scoate – ca un soi de prestidigitator – din mânecă. Parcă brusc sătul, plictisit de nuvela destul de indigestă a germanului, şi stăpânindu-şi agitaţia, contorsiunile nervoase ce-i întovărăşeau vorbele, îşi curmă povestirea şi prinzându-se solid de braţele fotoliului în care părea ancorat, se aplecă spre mine şi începu cu un glas schimbat un fel de confesiune. Începu pe un ton grav şi totodată mieros: „Kedves, igen tisztelt, Balota uram...“ Îmi solicita cu respectuoasă căldură atenţia, nu aceea a literatului sau a filosofului (şi epitete laudative întovărăşeau aceste titluri ale mele), ci a omului de credinţă (din nou calificative elogioase) cum i se spusese că aş fi. De astă dată într-adevăr nu-l întrerupeam cu nicio vorbă, ci-l lăsam să se desfăşoare în voie, stăpânindu-mi orice mimică în afara unei atenţii politicoase. Ţinea – spunea el – să se mărturisească unui credincios catolic, chiar dacă el nu era de această credinţă, căci numai catolicii cunosc cu adevărat valoarea redemptoare a sacramentului penitenţei. Da, doreşte de mult să facă penitenţă, să se spovedească deoarece păcate grele îi apasă cugetul. Vocea sa luase inflexiuni patetice. Folosea cuvinte căutate, termeni din vocabularul ecleziastic al penitenţei; amintea ca în trecere atriţiunea şi contriţiunea, îşi plângea păcatele, îşi dădea cu pumnul în piept repetând mea culpa, mea maxima culpa, recita câteva versete din psalmii penitenţiari, voia să se mortifice, ar fi fost gata să se flageleze, să se acopere cu cenuşă, să facă penitenţă publică, solemnă, doar va dobândi absoluţiunea. Îl ascultam cu o faţă voit impasibilă. Întrucâtva descumpănit de tăcerea mea, încercă să mă provoace: nu-l întreb ce anume păcate îl apasă, nu vreau să aflu ce a săvârşit de nu poate să afle pacea? „Nu, nu te întreb – i-am răspuns cât se poate de calm –, este taina sufletului dumitale, n-am niciun drept să te descos. Şi apoi, nu uita că nu sunt preot. N-am nicio calitate să dau deslegări. – Dar nu vă interesează cazul meu? – insistă el – Ba da...“ – îi spuneam eu într-o doară, de parcă l-aş fi ascultat numai din politeţe. Vedeam că placiditatea mea îl scotea din sărite, îl stârnea. Voia să mă şocheze, să mă îngrozească, să mă vadă terifiat prin mărturisirile sale. Tresăririle nevricoase îi reîncepură în timp ce se lansa, tot mai excitat, în „spovedanie“.
          Povestea începea, îndeajuns de banal pentru a mi se părea credibil, cu un tată, director de bancă la o filială arădeană a unei instituţii bancare bine cunoscute, un părinte de familie preocupat doar de procente, cambii, acţiuni. Mama, o fiinţă adorabilă şi adorată de el (vorbind despre ea, vocea sa schiţa un fel de tremolo şi îşi acoperea cu o palmă ochii, ca pentru a-şi ascunde lacrimile gata să iasă). Şi continua să se „mărturisească“ astfel, fără să-i pot urmări privirile, pe care probabil – îmi spuneam – mi le arunca printre degetele sale. Tatăl, mărunt, gras, desgustător de lacom, o înşelase fără ruşine, de când s-au căsătorit, pe mama lui („o frumuseţe, vreţi să vă arăt o poză? Goală, la oglindă...“, la care eu îi făceam semn, fără să scot o vorbă, că nu doresc). Dar tot tatăl, „monstrul“, întorcându-se de pe la „curvele“ lui, se dezlănţuia uneori, făcându-i ei scene îngrozitoare de gelozie. Îndeosebi în timpul din urmă, de când băncile au fost naţionalizate şi a rămas pe drumuri, silit să alerge tot timpul după afaceri la piaţa neagră, omul parcă înnebunise. Se întoarcea acasă uneori în miez de noapte şi îşi revărsa necazul asupra nevestei sale. „Îl auzeam din camera mea cum urlă la ea, că îl ruinează cu cheltuielile ei, că habar n-are prin ce teribile timpuri trecem, că a adus-o la noi pe sora ei, o altă curvă de la Pesta, pe care trebuie să o întreţină împreunul cu bastardul ei, şi altele, şi altele... Fierbeam de necaz; îmi venea să intru la ei şi să sar la el. Dar nu, m-am abţinut, deşi îmi era tare greu. M-am liniştit doar pentru că îmi apăruse un gând de răzbunare care, mărturisesc sincer, îmi făcea o grozavă plăcere. În zilele următoare am fost ca obsedat de acest gând; îl tot schimbam, îl amănunţeam, îl dichiseam ca o păpuşă. Visam să creez o adevărată operă de artă. – Ce fel de operă?“ – l-am întrerupt eu. „Cum să-l omor cât mai rafinat pe tata“ – îmi răspundea el simplu, cam nedumerit că mai pot pune o asemenea întrebare cu privire la ceva ca de la sine înţeles. De la un timp, pierise tonul smerit al penitentului de la începutul „spovedaniei“. Oscila între vorbirea rece, obiectivă, stil proces-verbal poliţienesc şi scurte exaltări pasagere ca ale unui fanatic gata să ucidă pentru o cauză „înaltă“. Dar artistul crimei ca rafinată operă de artă a fost împiedecat în planul paricidului „dichisit“ de o revelaţie fatală. Aici vocea lui Meyerhofer s-a frânt brusc şi a luat un ton cu adevărat sinistru. Istoria devenea mai sordidă chiar decât fusese până atunci. Întoarcere târzie în noapte a tatălui, fiul care-l pândea aude din dormitorul părinţilor obişnuitele recriminări şi insulte aduse mamei sale iubite de tatăl detestat. Tânărul iese din camera sa şi tiptil se apropie de aceea a genitorilor săi, hotărât de astă dată să purceadă pe dată la punerea în practică a planului său. Cu urechea lipită de uşa dormitorului,  unde încetaseră de câteva clipe răcnetele injurioase ale paternelului (büdös kurva şi altele la fel), aude gemetele mamei. „O omoară, mi-am zis, gata să mă năpustesc în odaie. Dar nu, când am întredeschis uşa am înţeles, gâfâia de plăcere, horcăia ca o scroafă ce e. Atunci m-am hotărât: îi omor pe amândoi...“
          S-a întrerupt, de parcă l-ar fi sugrumat emoţia, l-ar fi depăşit monstruozitatea actului pe care avea de gând să-l comită. Tăcea şi se uita oblic, scrutător, în ochii mei, ca pentru a vedea ce efect fac cuvintele lui asupra mea. Mă străduiam să par cât mai impasibil, ceea ce, vădit, îl exaspera. Reîncepu, luând din nou tonul spăsit al mărturisitorului. „Da, m-am întors în odaia mea şi m-am frământat toată noaptea plănuind cum să-i ucid mai ingenios pe părinţii mei. Turbam de ură şi numai închipuirea unui plan mai potolea furia din mine împotriva lor. Voiam să-i fac pe amândoi să sufere, dar nu în acelaşi fel. Şi-apoi, aveam de gând să machiez dubla mea răzbunare (aşa numeam în sinea mea acţiunea) astfel încât lumea să creadă că soţul şi-a ucis soţia, după o violentă dispută conjugală, iar apoi s-a sinucis. Ba – culme a rafinamentului meu – speram să o fac pe mama să creadă că tatăl meu a ucis-o. Nu e uşor să realizezi o asemenea dublă operă de artă.“ Ultimele cuvinte le rostise iar (oare involuntar?) pe tonul plin de îngâmfare al artistului orgolios. Se oprise şi mă cerceta din nou cu privirea sa piezişă. Nu mă mai puteam abţine. M-am ridicat brusc din fotoliu, năpădit de sila ce se acumulase şi urcase în mine ca o greaţă din adâncul măruntaielor. Să fi fost ultimele cuvinte, acea înfumurată „dublă operă de artă“ care a făcut să se reverse paharul răbdării din mine? „Ce este, Domnule Balotă? Ce s-a întâmplat?“ – se grăbea el să mă întrebe. Dar vedeam preabine că, pe lângă alarma speriată a omului surprins de reacţiunea neaşteptată a celui din faţa lui, era şi un zâmbet de satisfacţie nereţinut al celui ce a reuşit în sfârşit să mă scoată din sărite, să mă vadă reacţionând la „spovedania“ lui altfel decât printr-o placidă, politicoasă, chiar uşor plictisită atenţie. Ar fi dorit, poate, o izbucnire mai violentă a mea, dar a trebuit să se mulţumească cu mai puţin. Reuşind cu greu să mă reţin, i-am spus doar repede, cu câtă răceală izbuteam să dau glasului meu: „S-a făcut târziu, nu mai pot să rămân. Condu-mă, fii bun, până la ieşire“. S-a ridicat şi el de pe scaunul său şi a intrat într-o agitaţie febrilă. Şerpuind din toate mădularele, alerga de colo până colo, răsturna un gheridon, se precipita la bufetul mare, din fundul odăii, trăgea sertare, scotea dintr-unul o cutie neagră de abanos, o punea pe biroul de sub fereastra deschisă, scotocea prin ea, scotea câteva fiole, una îi cădea din mână şi se făcea ţăndări pe parchet, o duhoare sulfuroasă se răspândea prin cameră. Şi în tot timpul nu înceta să înşire din ce în ce mai iute vorbe fără şir, ce nu mi se adresau mie, ci erau un monolog frenetic, dacă nu cumva era vorbirea delirantă a unui energumen cu un interlocutor nevăzut, din întuneric. Deodată, se înţepeni, încetă să mai scoată un sunet, se întoarse încet spre mine şi se apropie purtând delicat, între două degete, o fiolă. O ţinea în dreptul ochilor mei.
          Mi-o arăta. Era goală. „O vezi? Într-asta se afla otrava care a omorât-o. Dar numai pe ea, domnule Balotă, numai pe ea!“ Ţipase ultimele cuvinte pe un ton sfâşietor.
          Ieşisem şi orbecăiam în culoar, apoi prin camerele scufundate în bezna plină de şoapte, gemete şi scârţâituri, în timp ce, în urma mea, îl auzeam tot mai stins strigând din camera lui: „Va urma şi el, va urma şi el, va urma... vor urma cu toţii!“
           Când am ajuns jos, pe o alee a parcului, m-am oprit ca să nu mai aud nici măcar propriii mei paşi şi m-am lăsat cuprins, învăluit de liniştea parfumată dimprejur. Teii răsuflau generos în seara aceea.

Fragment din Abisul luminat  – Cartea a doua

 

Nicolae Balotă

Cazul Meyerhofer

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)