Schiţă pentru o autobiografie intelectuală

Cristian Vasile

          Câteodată distanţa dintre percepţie şi realitate este neaşteptat de mare. Confesiunile – împărtăşite în ultimul timp din ce în ce mai mult prin intermediul volumelor de convorbiri (vezi recent inaugurata colecţie a Humanitas, intitulată „Portrete în dialog“) – au uneori şi darul de a ne confirma acest tip de discrepanţă. De pildă, profilul public al lui Lucian Boia includea şi imaginea unui cărturar preocupat parcă dintotdeauna mai degrabă de meditaţia asupra sensurilor profunde ale istoriei, un cercetător ataşat de istoria istoriografiei, cu o solidă pregătire teoretică. Or, ultima sa carte – Istoriile mele: Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012, 211 p.) – spulberă acest clişeu.
          „Nu am avut o pregătire de natură teoretică. Şi nu mi-am pus foarte mult timp probleme teoretice cu privire la istorie. [...] Eram înclinat spre cercetarea concretă...“ (p. 48) – îi mărturiseşte Lucian Boia fostului său student Eugen Stancu, tânăr istoric, specializat în istoria SF-ului românesc în perioada comunistă. Pasiunea comună pentru explorarea imaginarului a înlesnit apropierea între cei doi interlocutori; de altfel, Eugen Stancu reuşeşte în mod exemplar să stimuleze dispoziţia confesivă bine drămuită a unui istoric mai degrabă reticent, nesociabil şi rezervat cu apariţiile publice.
          Cartea de convorbiri oferă şi alte informaţii inedite: Lucian Boia s-a născut (în 1944) şi a crescut într-o familie cu origini italieneşti (Morandini), de confesiune catolică, pendulând între casa spaţioasă de la Câmpulung-Muscel (înzestrată cu o apreciabilă bibliotecă) şi locuinţa închiriată din Bucureşti (în cartierul Cotroceni). Bunicul său (Corneliu Morandini) – apropiat de oameni politici importanţi ai României interbelice (Gheorghe Tătărescu, Istrate Micescu ş.a.) – şi ceilalţi membri ai familiei au avut un rol important în socializarea sa politică ostilă marxism-leninismului. De altfel, Lucian Boia îşi asumă deschis – în termenii lui Jean-Paul Sartre – „anticomunismul primar“ (p. 55), atunci când evocă atmosfera de război rece în care a trăit familia sa, aflată în aşteptarea anglo-americanilor. Într-o ţară ocupată de sovietici şi guvernată de comuniştii care iniţiază procesul de formare a omului nou, mai ales după reforma din 1948 a sistemului de învăţământ, bunicul său evită să îl înscrie la „şcoala comunistă“, în speranţa că situaţia politică se va schimba: „Atunci se credea că războiul este aproape. Americanii aruncau manifeste; îmi amintesc şi eu că pe când eram copil se aruncau manifeste din avioane ca să îndemne populaţia la rezistenţă, ceea ce nu a fost foarte corect din partea americanilor, pentru că ei ştiau foarte bine că nu vor face război cu ruşii“ (p. 17). Totuşi, adolescentul nu renunţă la pasiunea pentru istorie, cultivată în familie prin diverse lecturi (inclusiv dicţionare), şi decide să urmeze în 1962 o instituţie de învăţământ superior „cu profil ideologic“, cum încă era considerată de autorităţile comuniste facultatea de istorie. Parcursul universitar nu a fost în niciun fel încurajat în liceu, unde tânărul L. Boia a avut parte de profesori de istorie mai degrabă mediocri, de care nu s-a putut apropia (p. 23-24).
         Este un exemplu de dezvoltare personală în pofida mediului social înconjurător. Lipsit de complezenţe, Lucian Boia mărturiseşte că nici în facultate n-a avut un profesor care să îl fi marcat în vreun fel (p. 30), deşi un arheolog precum Ion Nestor impunea multora respect, şi pe bună dreptate: „în facultate nu am avut o relaţie apropiată cu niciunul dintre profesori. Nu am avut vreun model pe care să îl urmez. Mi-am urmat drumul meu în istorie“ (p. 44-45). Totuşi, există în viaţa sa câteva întâlniri destinale (cu Josef Macurek, profesor cehoslovac de istorie a Europei Răsăritene; cu Helga Abret, specialistă în literatură germană, stabilită în Franţa); care îl schimbă profund şi îi oferă noi teme de cercetare, sugestii bibliografice şi zeci-sute de cărţi (la propriu) primite din străinătate. În fine, plecarea de la catedră a unui coleg (Vasile Curticăpeanu) îi oferă şansa de a preda cursul de istorie a istoriografiei, pe care avea să îl susţină timp de aproximativ trei decenii.
          Contactul cu exteriorul, cu Occidentul (descoperă Şcoala de la Annales, corespondează cu Pierre Chaunu, Emmanuel Le Roy Ladurie et al. – p. 68-69), îl salvează, îl face imun la discursul istoriografic autarhic, izolaţionist (în flagrant contrast cu profilul istoriografiei autohtone, se ocupă de istoria imaginarului, a marţienilor, publicând în Vest – p. 88-89). Ideea de a înfiinţa o comisie internaţională de istorie a istoriografiei se dovedeşte foarte inspirată şi îl pune din nou în contact cu istorici influenţi din Franţa şi din lume. Mai mult, Congresul Mondial de Istoriografie, ţinut în vara anului 1980 la Bucureşti, îi oferă şansa de a profita de contextul favorabil şi de a putea călători în străinătate în fiecare an, până în 1989, într-un interval când puţini specialişti români în ştiinţe umaniste reuşeau acest lucru. Previzibil, Lucian Boia predă şi scrie în alt fel decât colegii săi, de la Catedra de istorie contemporană românească, de exemplu. Din această cauză îşi creează şi adversităţi atât înainte, cât şi – mai ales – după 1989. Colegul său de la Facultatea de Istorie, Ioan Scurtu, a dezvoltat o adevărată obsesie legată de scrierile lui Lucian Boia şi, în general, faţă de cei care par să „demitizeze“ istoria naţională. În intervenţiile sale publice, rudimentare şi pline de venin, a ajuns să afirme că Lucian Boia et co. se ocupă cu demolarea a tot ceea ce înseamnă valoare naţională.
          Lucian Boia are un rol crucial – mai ales prin intermediul volumului Istorie şi mit în conştiinţa românească (Humanitas, 1997) – în tentativa de a scoate istoriografia română din chingile vulgatei istoriografice specifice naţional-stalinismului. Indiferent de accidentele biografice ulterioare, în 1996-1997, Sorin Antohi (mai tânărul său coleg de la Facultatea de Istorie, pe atunci coordonatorul colecţiei de istorie de la Humanitas) are meritul de a-l fi „redescoperit“ pe Lucian Boia şi de a-l fi redat unui public mai larg, intoxicat până atunci de praful naţionalismului istoriografic. O bună parte a establishment-ului istoriografic s-a simţit vizată şi atacurile furibunde nu au lipsit. Ulterior, termenul de demitizare a şi căpătat o nedreaptă conotaţie peiorativă. Dar influenţa cărţii a fost durabilă; a mai rămas realitatea palpabilă a sute de studenţi, care au învăţat de la Lucian Boia bunul-simţ istoriografic, de fapt au deprins arta de a scrie onest, dacă nu obiectiv.
          Evident, astăzi descoperim că nicio lucrare nu atinge perfecţiunea; nici Istorie şi mit în conştiinţa românească nu face excepţie. Încă din epocă, apăruseră cronici rezervate, pline de nuanţe, dar rezonabile (Radu G. Păun, în Revista istorică). În plus, în celebra sa carte tipărită în 1997 Lucian Boia pare nedrept cu anumiţi autori, de exemplu cu lucrările unui Ştefan Andreescu (Restitutio Daciae: Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania), un profesionist autentic – atins poate de un vag conformism istoriografic –, în timp ce opera cu accente mult mai discutabile (chiar privind epoca lui Mihai Viteazul) a unui Ştefan Ştefănescu (între altele, membru al CC al PCR, decan al Facultăţii de Istorie, director al Institutului de Istorie „N. Iorga“) scapă de analiza critică a justiţiarului demitizator. Citind Istoriile... întrezărim şi un posibil răspuns la această nedumerire. Altminteri cuprinzătoare, cartea de convorbiri cu Eugen Stancu nu atinge în amănunt subiectul raporturilor dintre Lucian Boia şi colegii săi de la catedră.
          Eugen Stancu este un însoţitor atent la detalii, care stăpâneşte arta dialogului, dar mai ales îl lasă pe fostul profesor să ţeasă firele narative ale unor istorii ce nu mai suportau amânare. Volumul de convorbiri este schiţa unei autobiografii intelectuale fascinante.

 

Cristian Vasile

Schiţă pentru o autobiografie intelectuală (Istoriile mele: Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia. Bucureşti: Editura Humanitas, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)