„Nu mori bine decît la tine acasă“

Marta Petreu

          În ultimii ani ai vieţii, luptîndu-se cu moartea camuflată în boală, Georgeta Horodincă a avut încăpăţînarea şi eroismul de a-şi duce la bun sfîrşit nu numai volumul Duminică seara (2006), pe care i l-am publicat noi la Biblioteca Apostrof, ci şi o altă carte, scrisă în franceză: un roman intitulat Visătoare: O afecţiune de lungă durată (traducere din limba franceză de Magdalena Popescu Bedrosian, postfaţă de Geo Şerban, Iaşi: Institutul European, 2011). Este o carte autobiografică şi presupun că îşi trage titlul acesta ambiguu, Visătoare, şi de la coşmarurile care i-au întretăiat la un moment dat coma lungă şi profundă („linişte neagră“, „negru profund“, „noaptea totală“ etc.) în care a căzut, şi pur şi simplu de la starea de boală, ce o face „absolut sigură că este victima unui lung coşmar“, aşa că „nu mai ştie dacă visează în vis sau nu visează“, şi de la starea ambiguă din scurtele perioade mai bune, cînd „i se trezeşte imaginaţia“ şi începe „o altă viaţă a spiritului“, o fantasmare cu ochii deschişi spre locuri şi oameni dintr-un trecut de demult şi de multă vreme pierdut. 
          Romanul Georgetei Horodincă are două planuri temporale: primul este prezentul naraţiunii, adică anii 2000 la Paris, ai bolirii, ai navetei între spital şi acasă şi ai încercării de-a scrie o carte. Este timpul cînd „ea“, cum este indicată în roman cu litere groase, scotoceşte prin hîrtii sau recuperează din computere vechi frînturi de texte, bucăţi dintr-un proiect se vede vechi de-a vorbi despre Bugaz, despre mare, despre far şi despre ea însăşi copil. Cel de-al doilea plan temporal se deschide ca un mugure al amintirii chiar în timpul coşmarurilor de boală şi creşte din acest prim nivel, vag şi nesigur, al delirurilor înfricoşătoare cu doctorii Sinus şi Cosinus. Iar al doilea nivel temporal deschide spontan şi imperativ uşa copilăriei de la Bugaz: „Cîteodată, stă pe malul mării, într-o noapte fără lună. Lumina unui far mătură cîteva clipe valurile întunecate, apoi noaptea devine de nepătruns. Un vis sau o amintire?“ În jurul acestui nucleu care formează un roman în romanul propriei muriri se ţese, încet şi ezitant, o pînză epică, un roman de dragoste delicat şi misterios. Întîmplările cele mai importante se petrec între august 1939, cînd locotenentul Filip Aldan ajunge la Bugaz, şi 2 august 1940, cînd civilii părăsesc localitatea, cedată, cu toată Basarabia, Uniunii Sovietice. Scena, localitatea Bugaz, este un sat de la graniţa de răsărit a României Mari (azi, staţiunea balneară Zatoka, din Ucraina). Sîntem, aşadar, la graniţa de răsărit a României Mari, acolo unde Nistrul se varsă în Marea Neagră, iar vecinătatea Rusiei Sovietice şi iminenţa celui de al Doilea Război Mondial transformă satul dintr-un loc paradiziac într-o „zonă“ în tensiune, unde grănicerii aşteaptă în orice clipă, ca-n Deşertul tătarilor, să apară invadatorii. Din cîteva linii, autoarea trasează epoca, cu toate ale ei: sărăcie, tuberculoză, antisemitism, răfuieli rasiale etc. Iar lumea este văzută din direcţia locotenentului Filip Aldan, venit în „zonă“ la regimentul lui, la unitatea de grăniceri ce păzeşte graniţa cu Uniunea Sovietică. Aici el se împrieteneşte cu oamenii locului, cu învăţătorul Nicolae Gogonea, cu restauratorul Grigore şi nevasta lui, grecoaica Panaiota din Creta, cu Nastia, cu care are şi o scurtă poveste de amor, cu şeful gării şi nevasta lui, Constantin şi Caterina Moldoveanu.
          Şi mai ales Filip îşi descoperă aici destinul, sub forma unei fetiţe, Nel (de la Irinel, Irina), pe care o întîlneşte încă în prima zi a venirii lui, pe plajă: „Pe malul apei, un cîine mare, negru, culcat pe labe [...] păzea copilul care, stînd pe vine, aduna galete într-o găletuşă viu colorată. Era o fetiţă. Absorbită de ocupaţia ei, nu a ridicat capul cînd a trecut pe lîngă ea. Ceafa ei delicată culegea ultimele raze ale soarelui ca un caliciu“. Între cei doi se naşte spontan „un pact de prietenie“, şi numai tîrziu, după ce familia Moldoveanu a părăsit Bugazul, o scrisoare a lui Filip aduce mărturisirea că este vorba despre iubire: „O iubesc pe Nel, Constantin, şi toată viaţa nu o voi iubi decît pe ea“, îi  mărturiseşte acesta tatălui fetei. Semnele îndrăgostirii lor sînt presărate însă pas cu pas în naraţiune – Filip se arată doritor să meargă la familia şefului de gară din momentul cînd ştie că este vorba despre familia fetiţei, unde deci ar putea să o vadă, cei doi, Filip, de 26 de ani, şi Nel, nouă-zece ani, vorbesc între ei ca oamenii mari, Filip îi comanda micii şi talentatei plasticiene, care face tablouri din pietricele colorate, albume cu mozaicurile de la Pompei, Nel îi face cadou un tablou ce-l reprezintă pe cîinele ei, Hector etc. Naratoarea acestui neconvenţional roman de dragoste, care aminteşte, prin fineţea detaliilor şi structura tramei, de Adela lui Ibrăileanu, nu ne spune de ce s-au îndrăgostit cei doi şi mai ales de ce s-a îndrăgostit Filip de fetiţa în paltonaş verde. Undeva în roman este însă dată, ca din întîmplare, o posibilă cheie a situaţiei: prima imagine a fetiţei, văzută din spate, în vreme ce pe ceafa ei se adună ca într-o cupă de floare razele soarelui, comunică subteran cu singura amintire pe care Filip, orfan de la patru ani, o are despre mama lui: „Stăteam pe genunchii ei şi îi simţeam respiraţia călduţă pe ceafă şi pe gît...“ „Dragostea“ lor, cu toate ghilimelele, durează cam un an, pînă la refugierea familiei şefului de gară din calea ruşilor; iar pentru Nel, care a citit şi ea mărturisirea lui Filip şi ştie că este iubită, iubirea se transformă într-o interminabilă aşteptare, căci Filip dispare în război, probabil la Stalingrad, în toamna anului 1942. Aşa că subtitlul romanului, O afecţiune de lungă durată, trimite şi el în două direcţii, şi spre lunga boală a naratoarei, şi spre lunga durată a iubirii lui Nel, iubire transformată într-o amintire ce durează cît viaţa. Viaţă care mătură tot: grupul de cunoştinţe şi prieteni este măturat de istorie ca un muşuroi de furnici, tatăl lui Nel moare de inimă, Panaiota ajunge la mănăstire etc.
          Nel este un alter ego al Georgetei Horodincă. În romanul Visătoare, tot în planul trecutului, mai sînt inserate cîteva nuclee narative, despre care autoarea, „ea“, ne spune că fac parte din povestea ei: un episod din viaţa unei tinere pe nume Margareta, studentă care urmează studiile la Leningrad; sau un alt episod, plasat la începutul anilor ’60, cu o tînără femeie poreclită de soţul ei „Scufiţa Roşie“, din cauza unei berete roşii. Se poate presupune că şi în aceste episoade există elemente autobiografice sau tangente cu biografia autoarei şi că de fapt traseul acestor personaje feminine reconstitie lacunar etape din biografia unuia şi aceluiaşi personaj.
          În cartea sa, în fundal, prin detalii concrete şi prin permanenta comunicare dintre cele două niveluri temporale, care curg unul în altul în ambele sensuri, Georgeta Horodincă reconstituie epoca, istoria nu nevinovată a României. Rezultă un roman care are în miezul lui ceva suav şi misterios, o fineţe şi un palpit viu şi tandru precum Adela lui Ibrăileanu.
          „Nu mori bine decît la tine acasă“, scrie la un moment dat romanciera. Pe moarte fiind, ea a scris acest roman frumos, în care învie persoanele din copilăria ei, părinţii, prietenii, pe Filip, prima dragoste şi revelaţia ei, Bugazul şi frumuseţea cea mai nepămîntească pe care a întîlnit-o, marea; şi se întoarce prin acest vehicul iluzoriu al scrisului „acasă“: într-un acasă adînc, într-un adăpost care s-o apere, cît se poate – s-o ajute „să moară bine“, cînd nu se mai poate. Amin.

 

Marta Petreu

„Nu mori bine decît la tine acasă“ (Georgeta Horodincă, Visătoare: O afecţiune de lungă durată Traducere de Magdalena Popescu Bedrosian, postfaţă de Geo Şerban. Iaşi: Institutul European, 2011

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)