Poeme de Olga Ştefan

bestia de zahăr

dispărem îndărătul lucrurilor îngrozitoare pe care le ştim, acum,
unul despre celălalt. două ospicii concurente şi anexele lor
năpădite de plante-parazit cultivate cu toată grija locatarilor pensionari
pentru faţade.
cu toată grija ta de turist amator pentru ceea ce pare a fi.
pentru maiestatea detaliilor de care nimeni,
nimeni nu se îndrăgosteşte. pentru perne ergonomice şi truse de prim ajutor
pentru bandaje, pentru dejecţii, pentru răutatea incoruptibilă a copiilor care îneacă pui de pisică
de la care nu suntem debranşaţi, de fapt,
niciodată.

în lipsa credinţei şi pe buza sticlei de bere
noaptea te-a adus la mal, jalnică nevertebrată. am cules dintre blocuri dinţii copiilor
care puteau fi, deja, ai mei şi pieile
victimelor tale eviscerate. în reflexia cutiilor poştale şi a contoarelor de gaz
mă uit la mine şi văd capul muşcat al bestiei de zahăr
pe un tort de nuntă monstruos.

au trecut 10 ani, toate fotografiile de atunci s-au şters sub insistenţa corozivă a
amprentelor
a salivei
a lacrimilor.

mă vindecă adesea un noi, încolăciţi în jurul celuilalt, povestit cu vocea cretină, de narator din grey’s anatomy,
pe care o au gândurile

firul de păr alb pe care mi-l descoperise coafeza nu mi-a purtat noroc.
de sub vopseaua aplicată în aprilie 2011
ca de sub o zăpadă neagră, nedevelopată,
aveau să iasă mai multe semne ale unui timp
de abandonat grădinile din care nu creşte nimic. prea târziu deja, probabil,
 frumuseţea e încă, necruţătoare.
faţa poartă, încă, masca mortuară a tinereţii.
şi inimile, oricât de potolite, îşi amintesc unele de celelalte
pe undele înalte ale puilor de liliac.


după ce teama s-a risipit

sub pilota subţiată, roz
cu picioarele strânse, ea doarme un somn de fetus
în privinţa căruia nu s-a hotărât nimeni dacă îl vrea sau nu.
ar fi bine să te hotărăşti, parcă-ţi zice, visele tale sunt chiurete din argint.

câteodată o atingi pe umăr,
ca atunci când pe o stradă aglomerată recunoşti un prieten şi eziţi
de teamă
că ai să-l sperii.

plouă şi lumina fulgerelor se reflectă pe aşternutul cast.
veţi închide uşile, veţi părăsi casa aceasta străină şi, până la urmă, trupul –
grămăjoară de vreascuri şi resturi de noapte.

pe străzi aglomerate,
umbrele voastre se vor devora una pe cealaltă
mulţi ani de acum înainte.


fără ură

fără ură şi fără mânie. dragostea mea din anii de doliu –
un morman de chibrituri arse
înainte de-a fi ajuns la ochiul de aragaz pe care-ţi încălzeşti mâncarea.
fără ură şi fără mânie
mă laşi să te-ndrum pe hărţile mele scrise cu dermatograf.
te-aştepţi ca teritoriile astea secrete să fi devenit puncte de atracţie turistică pentru occidentali retardaţi.
păcatul este o vedere din lumea a3a. un pic decolorat, un pic
lipsit de inspiraţie. vă salutăm din infern.

vă transmitem gândul bun
că ne-ntâlnim doar aşa, ca pe banchetele de muşama ale spitalului municipal,
doi bolnavi suferinzi de boli diferite,
ambele incurabile, ambele halouri morbide
pentru un martiriu de contrabandă.


nu a trecut

prin perdeaua de smog, blocurile de vizavi par câmpuri văzute din avion.
tu stingi luminile, deschizi ferestrele. e o seară de vineri.

în maşina de tocat, cineva îndeasă roşii vinete bucăţi de carne
cum în tot ce scriu chipul tău deformat –
o pastă abrazivă pe suprafaţa sticloasă a faianţei.

să te iubesc încă
e suicidal. e inutil. e ca şi cum aş sta în blocul de vizavi
şi te-aş urmări seara, din bucătărie, să văd dacă ai stins gazul,
dacă ai închis apa şi dacă ai lăsat vreo fereastră deschisă.

în telefonul prietenilor comuni, vocea ta sună ca de pe alt continent.
dar uneori, când plouă,
o desluşesc – vie, întreagă, o căţeluşă scoţându-şi puii, pe rând,
dintr-o casă în flăcări.

 

Olga Ştefan

Poeme de Olga Ştefan

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)