Cioran despre diavol, păcatul originar şi istoria universală

 Vladimir Tismăneanu

          Istoria intelectuală a veacului al XX-lea a fost una convulsivă, spasmodică, marcată de salturi mortale, credinţe, patimi, erezii şi apostazii. Un text într-adevăr extraordinar, care ar merita să fie republicat într-una dintre revistele intelectuale de vârf, este dialogul dintre E. M. Cioran şi istoricul François Fejtö apărut în revista Agora in iulie 1990. Cei doi intelectuali, originari din ceea ce a fost cândva Imperiul Austro-Ungar, discută cu melancolie, uneori cu irepresibilă tristeţe, dar fără patimă relaţiile dintre propriile biografii şi avatarurile istoriei. O lecţie de gândire neînregimentată, de toleranţă şi de inteligenţă pe care ar merita să o audă şi politicienii înflăcăraţi ai zilelor noastre.
          Intitulat Despre revoluţie şi istorie, dialogul i-a fost oferit spre publicare redactorului-şef al revistei, poetul, eseistul şi jurnalistul Dorin Tudoran, de către François Fejtö, la Paris, în luna noiembrie 1989. Traducerea din limba franceză îi aparţine scriitorului Andrei Brezianu, la vremea respectivă şeful serviciului român al postului de radio Vocea Americii, reputat eseist, romancier si comentator, colaborator permanent al revistei Agora.
          Citind acest dialog, mi-am amintit de cartea mea favorită din opera lui Cioran, Histoire et utopie. Volumul începea cu acea sfâşietoare Lettre à un ami lointain, închipuită a fi trimisă lui Constantin Noica, lucru fireşte imposibil în condiţiile terorii ideologice din România epocii Gheorghiu-Dej. Era despărţirea definitivă a lui Cioran de orice formă de radicalism mesianic, de mistica apocaliptic-revoluţionară, depăşirea freneziei juvenile, expresia împăcării sale cu ceea ce cândva denunţase şi deplânsese: pretinsa mediocritate a parlamentarismului burghez, cenuşia normalitate democratică şi, mai ales, superstiţiile liberalismului.
          Meditând la propria transfigurare şi scriind, sub imperiul unei urgente nevoi de expiaţie, acest adio febrei utopice şi autodistructive de odinioară, Cioran mărturisea că a devenit „un liberal intratabil“. Era una dintre cele mai fascinante transfigurări, de fapt apostazii, ale acelui timp istoric pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice. Tot în cartea respectivă, Cioran formula un aforism pe care ulterior l-am aşezat drept motto al studiului meu „The Tragicomedy of Romanian Communism“, apărut în revista East European Politics and Societies în 1988: O lume fără tirani este asemeni unei grădini zoologice fără hiene. O perspectivă care a inspirat poate paradigma Stalinismului pentru eternitate.
          Din dialogul cu François Fejtö, autorul clasicei Histoire des démocraties populaires, reţin analiza lui Cioran legată de dictaturile fasciste şi de avantajele propagandistice ale comunismului:

A fost o desfăşurare de zvârcoliri barbare. Era o idee absolut dementă să vrei să întemeiezi un imperiu universal pe ideea nazistă de Herrenvolk, cum îşi închipuia Hitler. Abilitatea extraordinară a comuniştilor a fost tocmai de a voi să întemeieze dominarea lumii pe ideea egalitară. E genial şi exercită o fascinaţie asupra ultimului dintre barbari. Nu este cu putinţă dominarea lumii în baza proclamaţiei că toată lumea este inferioară. Faptul că Hitler a putut antrena la sinucidere Germania, o ţară de pe culmile civilizaţiei Europei, dovedeşte, cred, latura dementă şi diabolică a ideii hitleriste. (p. 150)

La rândul său, istoricul francez de origine maghiară a văzut secolul al XX-lea drept unul al demonismului, substratul metafizic al proiectului totalitar (a se vedea François Fejtö, Dieu, l’Homme et son Diable: Méditation sur le mal et le cours de l’histoire, 2005).
          În contrast cu diversele teodicee de tip hegelian, Cioran nu vede istoria drept încarnare a vreunui spirit obiectiv ca substitut divin. Dimpotrivă, în consens, cred eu, cu poziţia lui Leszek Kolakowski, el priveşte secolul XX ca lucrare a principiului mefistofelic:

În Faust-ul lui Goethe diavolul serveşte rosturilor lui Dumnezeu. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva contrariul nu e adevărat, văzând cum demonul domneşte asupra lumii. Ceea ce şi explică istoria universală: căci dacă Dumnezeu ar stăpâni lumea, istoria, aşa cum o cunoaştem, ar înceta. […] Pentru mine, istoria universală înseamnă derularea păcatului originar, aceasta este latura prin care mă simt cel mai apropiat de religie. Citesc şi recitesc Cartea Genezei şi văd cu uimire şi cu minunare că totul e cuprins acolo în câteva pagini. Acei nomazi ai deşertului au avut viziunea originară a omului şi a lumii. (p. 152 şi 153)

Cioran şi Fejtö au scris adeseori despre nihilism, diavol şi demonism istoric. În România, Marta Petreu a pornit de la imaginea Diavolului în atât de originala şi pătrunzătoarea ei analiză a relaţiei dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian. În noua mea carte, The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012), discut pe larg relaţia dintre ideologiile redemptive, demonismul politic şi experienţele totalitare trăite în cel mai sângeros şi brutal veac pe care l-a cunoscut umanitatea.
          Menţionez aici excelenta recenzie semnată de Mairead Hanrahan la volumul Emil Cioran, Œuvres (Gallimard), apărută în Times Literary Supplement, 25 mai 2012. Remarcabile mi se par rândurile despre afinităţile psihologice şi metafizice dintre Cioran şi Beckett. Două genii ale solitudinii, dezrădăcinării şi disperării.

 

Vladimir Tismăneanu

Cioran despre diavol, păcatul originar şi istoria universală

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)