Antiutopiile clasice

Ştefan Borbély

          Prin a patra sa lucrare ştiinţifică publicată în Franţa (Les Antiutopies classiques, Paris: Classiques Garnier, 2012), Corin Braga confirmă o formulă intelectuală şi existenţială specială, a cărei circumscriere nu este câtuşi de puţin lipsită de interes. La un prim nivel, se află decizia de a se confrunta cu somităţile unui gen foarte cultivat direct în spaţiul lor de acţiune, într-un centru de cultură major şi la o editură cu o reputaţie bine stabilită, ceea ce conferă imediat prestigiu şi generează interes, comparatistul clujean fiind – şi prin Centrul de Cercetare a Imaginarului „Phantasma“, pe care l-a creat şi îl conduce, sau prin editarea revistei Caietele Echinox – unul dintre partenerii de dialog ştiinţific cei mai credibili pe care îi are în momentul de faţă cultura română, numărul mare de conferinţe şi congrese la care el este invitat confirmând prestanţa.
          La al doilea nivel e o opţiune pe care mulţi o trec cu vederea, orbiţi de oportunismul tematic care domină azi majoritatea grupurilor intelectuale europene de lucru, în care românilor li se „repartizează“ rolul de a scrie despre totalitarism şi Revoluţie, eventual despre mizerabilism, copii ai străzii şi minorităţi defavorizate, adică despre acel rezervor regresiv al civilizaţiei europene care „colorează“ etnic şi regional imaginea de ansamblu, dar ne fixează iremediabil în stereotipii, perspective restrictive sau reflexe ancilare. Dimpotrivă, hotărârea de a „lua de coarne“ o temă majoră, cum este evoluţia diacronică a utopiilor şi distopiilor, şi de a încerca să propună contribuţii originale şi metodologii inedite fără prezumţia minoratului cultural organic presupune nu numai valoare, ci şi siguranţă, cu atât mai mult cu cât – poate nu este superfluu să menţionăm acest detaliu pentru cei care nu îl cunosc – Corin Braga îşi redactează cărţile direct în franceză, o versiune românească a lor fiind, pe moment, inaccesibilă.
          La al treilea nivel, mai important chiar decât celelalte două menţionate mai sus, se află aspectul pragmatic, de utopie intelectuală personală, prin care Corin Braga îi continuă pe Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, autori pe care, de altfel, îi şi citează destul de des. E vorba de a transforma subiectul care te fascinează în formulă existenţială: nu numai de a scrie despre ceva, ci şi de a-l trăi aievea, transsubstanţiindu-l, făcându-l mod de viaţă. În cazul particular al autorului clujean, matricea e imaginarul, aşa cum pentru Eliade fusese mitul şi pentru Culianu magia: puţini ştiu că în afara volumelor ştiinţifice pe care le-a publicat, Corin Braga este şi autorul unei opere „secrete“, secunde, de imaginaţie generativă, din corpul căreia mai cunoscut pentru publicul larg este reeditatul Jurnal de vise. Prin intermediul acestei dedublări întru imaginar – cum ar spune Noica –, Braga trăieşte aievea „aventura“ temelor despre care scrie, devenind un „recuperator“ al imaginarului şi fanteziei într-o lume preponderent raţionalistă şi ştiinţifică, din care „hierosofii“, „magii“ sau „fanteziştii“ au cam dispărut. Personal, sunt foarte curios ce va face Corin Braga de acum înainte, adică după faza inventarierii utopiilor şi distopiilor de dinainte de ofensiva industrialului, tehnologicului şi ştiinţificului din secolul al XIX-lea, în pragul căreia se opreşte. Urmează Marx, modernitatea sumbră, negativă, mixajul utopiei cu politicul – cu punctul său de culminaţie în Orwell –, întregul corp al literaturii de anticipaţie şi, nu în ultimă instanţă, apocalipsa de substanţă a internetului şi postmodernismului: adică, tot atâtea metamorfoze pentru care „mirabilul“ ca atare al fanteziei şi imaginaţiei trebuie să fie recompus, conceput altfel de cum fusese el promovat în premodernitate. Metodologia unui asemenea volum e diferită radical de aceea a cărţilor publicate până acum, reconversia lui Corin Braga fiind una dintre cele mai incitante metamorfoze intelectuale cu care ne putem întâlni.
          Până atunci însă, Les Antiutopies classiques propune câteva grile majore de interpretare, care nuanţează în mare parte inclusiv fascinaţia analitică pe care Frank E. Manuel şi Fritzi P. Manuel o au pentru perioadă, în Utopian Thought in the Western World (1979). Se simte, în lucrarea respectivă – cu totul excepţională, pe ansamblu –, o reticenţă de a defini distopicul din secolele de după Morus şi Campanella, criteriul de clasificare fiind preponderent cel de atitudine: distopia – sugerează Manuel & Manuel – e fie textul scris în mod explicit pentru a contracara o utopie, adică cel polemic, fie cel în care răul prevalează în raport cu binele. Braga propune, în contrapartidă, sintagma „naratorului în poziţie distopică“, prin care sugerează mefienţa morală faţă de sistemul prezentat: spre deosebire de naratorul dual al utopiilor, care fie devine admirator al sistemului perfect pe care îl prezintă, fie se menţine în poziţia „străinului“ participativ, naratorul distopic afirmă o distanţare, atât a moralei, cât şi a imaginaţiei. Aşa se explică una dintre propunerile metodologice fundamentale ale volumului, şi anume aceea de a investiga diversificarea utopică şi distopică de după Renaştere în descendenţa libertăţilor controlate ale barocului, motiv pentru care prima parte a cărţii dedică un excurs substanţial vicisitudinilor imaginaţiei din climatul raţionalismului impus de către Descartes şi Spinoza. Astfel – arată autorul –, dacă la Descartes şi Malebranche, coabitarea dintre raţiune şi imaginaţie e oarecum posibilă, pentru raţionalistul intransigent Spinoza imaginaţia e sursa tuturor erorilor. Pentru majoritatea filosofilor şi medicilor, fantezia e o „boală“ a raţiunii, explozia vocabularului clinic fiind consecinţa imediată a declasării. Marea temă a perioadei e melancolia, definită de Robert Burton (The Anatomy of Melancholy, 1621) ca rezultat al fanteziei în exces şi al „nebuniei“, motiv pentru care autorul englez propune, încă din subtitlu, şi o serie de „cure“. Utopiile şi antiutopiile clasice sunt raţionale şi matematice, Corin Braga analizând impecabil fenomenul de „intruziune violentă a raţionalităţii în sânul fanteziei utopice“, cu repere motivaţionale şi temporale precis stabilite: Reforma lui Luther, Conciliul de la Trento (care generează, cum spunea şi Culianu, „marea cenzură a fantasticului“ din siajul şocului produs de separarea bisericilor), Contrareforma şi barocul. Se vede şi aici spiritul de disciplină care domină cartea, singura speculaţie mai extinsă – înspre Lacan, psihanaliză şi arhetipologie – apărând între paginile 97 şi 107, când se discută The Antipodes al lui Richard Brome ca un complex infantil matricial recuperat. 
          Câteva constante interpretative, folosite de autor şi în celelalte trei volume publicate în Franţa – semn că ele se articulează într-un sistem –, nuanţează matematizarea excesivă a imaginaţiei pe care o propune antiutopia clasică. Astfel, Corin Braga demonstrează că, deşi baza de pornire a fenomenului o reprezintă imaginarul medieval, perioada clasică stabileşte cu Evul Mediu un raport ambiguu, de recuperare „ilicită“ şi de cenzurare totodată. Pe de altă parte, sunt menţinute referinţele la mitologia celtică şi la neoplatonism, „solarizarea“ utopiilor renascentiste şi postrenascentiste venind pe direcţia cultului solar raţionalist, a „transparenţei“ depline, pe care o promovează filosofii, în descendenţa unui Platon recuperat după Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1538-’39) şi a celebrei Cetăţi a Soarelui a lui Campanella. A treia metodologie sistematică a volumului – consonantă, şi ea, cu economia intelectuală a cărţilor care preced Antiutopiile clasice – vizează iudeo-creştinismul, prin intermediul referinţei inevitabile la Grădina Edenului, pe care unele dinamici utopice tind să o reconstruiască. Dilema principală a utopiştilor şi a autorilor de distopii – arată Corin Braga – este aceea de a prezenta societăţi „naturale“, adică civilizaţii care nu cunosc handicapul asumat al păcatului. Nu întâmplător, deismul domină, ca atitudine religioasă, utopiile clasice, semn că autorii lor trăiesc la marginea ilicită a credinţei, fiind uneori chiar incriminaţi că n-o respectă. Dilema reapare într-un complex cultural care urcă până la Rousseau, şi anume cel al „omului sălbatic“, care, după canoanele religioase îndeobşte admise, nu putea fi „bun de la natură“, fiindcă nu era botezat. Necreştinaţii perpetuează în lume păcatul originar şi căderea din Paradis, teză ce părea insurmontabilă la vremea respectivă, cu o excepţie speculativă minoră, care face – nu întâmplător! – deliciul englezilor, cauţionaţi în surâsul lor de Utopia paradigmatică a lui Morus: dacă Dumnezeu a creat lumea ca sistem perfect, omul dinăuntrul lui e doar perfectibil, decalaj voit tot de Creator, prin celebra poveste a expulzării din Paradis. Astfel, demonstrează foarte subtil Corin Braga, „aventura“ diacronică a utopiilor şi distopiilor se identifică cu aceea a relativizării omului, sistemele utopice confirmând în acest fel, într-un mod cu totul paradoxal, ideologia oficială, fiindcă devin mecanisme prin intermediul cărora omul poate fi „ajutat“ să ajungă la perfecţiune.
          Odată mecanismul legitimat, licenţele imaginaţiei sunt, practic, de neoprit, geografia distopiilor clasice – şi a multor utopii, totodată – recurgând la modelul antic al „lumilor răsturnate“ sau văzute prin oglindă inversă, ceea ce îngăduie şi o bună doză de ironie sau sarcasm referitoare la debilitarea alcătuirii umane, aşa cum se întâmplă în faimoasele Călătorii ale lui Gulliver. Animale sau insecte – cu precădere albine – care ştiu să se organizeze mai bine decât oamenii; societăţi australe perfecte, opuse carenţelor de sistem ale civilizaţiei creştine; lumi subterane, mai bune decât cele de la suprafaţă; anatomii hibride, legitimate deja de bizarele inginerii biologice din Noua Atlantidă a lui Francis Bacon: autorul investighează pe rând, sistematic şi câteodată doar descriptiv sau listat, toate aceste licenţe, care au în centrul lor premisa, preponderent ironică şi sarcastică, a debilităţii structurale a fiinţei umane, relativizată într-un context în care antropocentrismul încetează să mai fie perspectivă metafizică privilegiată, redus fiind la statutul uneia dintre multiplele dezvoltări ale vieţii pe care ni le oferă existenţa.
          La un moment dat, Corin Braga sugerează că intenţia de a continua diacronic sistemul nu l-a părăsit: vor urma, aşadar, marele joc al puterii din secolul al XIX-lea, imaginarul terifiant al muncii de după Marx, politicul fixat în totalitarisme antiumane şi cinice, adică un traseu exegetic complet, care, odată dus până la capăt, va face din autorul său cea mai împlinită reuşită ştiinţifică internaţională pe care cultura română a generat-o după Revoluţia din decembrie 1989.       

 

Ştefan Borbély

Antiutopiile clasice (Corin Braga, Les Antiutopies classiques. Paris: Classiques Garnier, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)