Marius Chivu şi moartea umăr la umăr

Irina Petraş

           Într-o schiţă a abordărilor morţii în literatura română (Moartea la purtător: Stări şi cuvinte, sub tipar), identificam câteva tipuri, apelând, în fundal, la grila din L’Homme devant la mort, cartea lui Philippe Ariès – moartea domesticită, „noi murim cu toţii“, cea experimentând umilinţa destinului comun şi uniformizator; moartea de sine, cea care se separă de comunitate şi specie şi exaltă privilegiul „testamentului“ (opera literară), „colonizând“ în proiect lumea obscurului dincolo; moartea celuilalt, romantică, deviind spaima de moarte spre celălalt, cel drag, prin compromisul frumuseţii; moartea pe dos, răsturnată, negată prin „medicalizare“, din contemporaneitate, o moarte din nou sălbăticită. Interesată de stări şi cuvinte legate de moarte, vorbeam despre situarea meditativ-filosofică – sau moartea cugetată (la Eminescu, Lucian Blaga); situarea în „privilegiul de a fi disperat“ – moartea degustată (la Bacovia, Cioran, Livius Ciocârlie); instalarea în trecere sau moartea adulmecată (la Ion Pop, Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu); sfidarea de la distanţă, pe care am numit-o a morţii parafine (împrumutând titlul cărţii lui Robert Şerban), a poeziei tinere – oricât de adânc ar fi gândul morţii, ea e încă departe; situarea umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria fiinţă (O. Nimigean, Marius Chivu, Gabriel Chifu, Matei Călinescu; un caz aparte la Ion Zubaşcu, celălalt fiind aici chiar tu însuţi). În această din urmă situare, cel mort lasă supravieţuitorul într-un impas. Echilibrul existenţei noastre depinde strict de cei care ne gândesc, este o relaţie, nu o stare. N-am citit încă Frânghia înflorită a lui Radu Vancu, dar, din câte am văzut deja, se înscrie acestei categorii. Indiferent cum se petrece, moartea „celui mai iubit dintre morţi“ lasă urme adânci.
          Literatura ivită din experienţa morţii Mamei e cea mai concretă reprezentare a finitudinii. Mama fiind consubstanţială fiului („Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu…“ – Lucian Blaga), experienţa morţii e directă, aproape pe viu. Marius Chivu (Vîntureasa de plastic, Timişoara: Ed. Brumar, 2012, 96 p.) şi O. Nimigean (Rădăcina de bucsau) descriu (aproape)moartea mamei cu formula excepţională a detaliului contrapunctic, care salvează textele de melodramă, de prea sentimental şi le acordă tăietura memorabilă a eseului. Reflectorul cade pe felul în care fiul gestionează vecinătatea impudică, invazivă a morţii. Directeţea experienţei cere abilităţi estetice speciale, instrumentele scriitorului sunt obligate la o rafinare mai puţin obişnuită, se lucrează cu precizie chirurgicală şi exactitate a proporţiilor alchimică. În spital („aici în orice pat moartea îşi face-ncercarea“) afli despre „nebănuitele foloase ale nenorocirii“, despre „flirtul fiecăruia cu sfârşitul“, în singurătate. Scenele sunt de o duioşie sfâşietoare, fără nimic sentimental-melodramatic.
          Vântureasa de plastic introduce compromisul frumuseţii într-o variantă neaşteptată. Marius Chivu ştia exact ce anume are de depăşit când spunea, într-un interviu, că a amânat publicarea cărţii fiindcă s-a „temut ca experienţa personală de la baza ei să nu fie mai importantă decât ceea ce ar putea însemna ca literatură…“ şi a publicat-o „tocmai pentru că este cea mai adevărată carte pe care aş fi putut-o scrie vreodată“. Experienţa acestei morţi premature şi rele (o mamă încă tânără nu moare de moarte bună) este, deopotrivă, o tragedie şi un straniu privilegiu, căci impune renunţarea la un rol ce părea, până mai ieri, etern – acela de ocrotit. Relaţia se răstoarnă treptat, fiul deprinde gesturile generoase ale ocrotirii, are şansa de a fi mai aproape de mamă, într-o proximitate care ridică văluri până atunci ignorate („corpul ei s-a strâns într-atât / că ar putea dormi pe două perne / aşezate una lângă alta/ îi cumpăr cămăşuţe din magazinele/ pentru copii/ cu o batista îi spăl tot corpul/ aş putea-o ridica din pat / cu o singura mână…“). Uitarea de sine pe care o cere ocrotirea e, totodată, cea mai atroce dintre re-amintirile de sine. Trupul muritor al mamei prevesteşte moartea propriului trup, fiul ştie acum mai mult despre carnea şi sângele din care s-a ivit, pudoarea se retrage, experienţa e fără plasă. Că şi mamele mor e o descoperire traumatizantă. Din cea mai cutremurătoare şi singuratică împrejurare biografică („nimic mai greu decât singurătatea de sânge“), este extrasă esenţa general-umanului, fără a eluda vreun detaliu personal, intim. Neputinţa supravieţuitorului e urmată de vulnerabilitatea la amăgire: „aştept / doar aşteptarea a mai rămas // încerc să-mi suspend gândurile / din subită laşitate / să rezist orelor de graţie incertă în care / dincolo de uşile batante / un Dumnezeu în halat reface lumea / pentru un singur om // dimineaţa s-a întins ca sârma ghimpată / mă târăsc în mine / sprijinit de targa stingheră aţipesc încontinuu / ca-n grădina fricii şi părăsirii // (somnul nu ştie emoţiile aşteptării) / aceasta e clipa în care / gândurile / toate gândurile se transformă în rugăciuni / ca apa în vin“. Boala imită „fără-răspunsul“ morţii – „aştept să-mi spui ceva / orice // chiar şi portocală“. Mama amuţită nu anulează comunicarea dintre ei, căci fiul vorbeşte cu ea şi în locul ei („ce tristeţe să vorbeşti unui om redus la cuvintele tale!“), dar anulează înţelegerea dintre ei, cea care are nevoie de replică pentru ca lumea să existe: „cât va mai fi din cea care-a fost / ce s-a păstrat în această păpuşă stricată / străbătută de furtunuri / cu viaţa distilată / cât vom mai recunoaşte din ea / cum şi în ce anume vom regăsi / partea pierdută // câtă deşertăciune într-o jumătate de trup fără glas!“ Fiind vorba de moartea celuilalt, intervine şi un surogat de compromis al frumuseţii, sentimentul iubirii filiale în impas cristalizând pe neaşteptate: „ea nu înţelege ce-i cu noi / clipeşte din ochi şi chiar îmi zâmbeşte pe jumătate / adormită / îi sprijin în palme capul / lucios mic fin ca un grepfruit alb / i-l ţin cu grijă ca unui nou-născut/ cu ţeasta fragilă// (niciodată n-a fost mai frumoasă)“.
          Moartea medicalizată, sălbăticită e ameliorată de privirea înduioşat-reflexivă a fiului care buchiseşte umăr la umăr miracolul vieţii şi ameninţarea destinală a morţii: „cocktailul de perfuzii i se scurge / prin incizia din gât / ore după zile / după săptămâni // noaptea o veghez / la lumina telefonului mobil / o ascult clipocind pe dinăuntru / plină de lichidele dulci amărui ale / vieţii la pungă // burduf de formol / cu exponatul la atingere!“ Parantezele unei mici conştiinţe livreşti şi ironice pun bemoli când se iveşte patetismul („câtă aşteptare atâta moarte“; „moartea / îşi plimbă oglinda de-a lungul trupului ei“; „îi vorbesc despre cărţi şi scriitori […] dar carnea oricum e tristă / iar cărţile merită să rămână / şi necitite“ etc.) şi lărgesc perspectiva când lacrima e gata să ţâşnească minor. Plânsul e bine ţinut în miezul cel mai tainic al fiinţei, însă ierarhiile se modifică sub exerciţiul thanatic: „lumea de afară e tot mai greu de-nţeles / priorităţi frivole / nefericiri gratuite / privilegii ignorate“. Poate fi tatonată o provizorie, nesigură ars moriendi: „poate că / vântureasa de plastic pricepe / lucruri care depăşesc obişnuinţa / poate că / lumea se reflectă mai ales în jumătăţile / de măsură / frumuseţea dreptatea înţelepciunea / se deschid numai în ceea ce a avut puterea / să rămână înjumătăţit / şi să tacă // ce înfăţişare poate avea absenţa / într-un rest care este însuşi / destinul felul drumul / omului / cu ce ochi vom privi ceea ce lipseşte / şi ce forme vor lua acum / aşteptarea asimetria ardoarea? // primind mila şi dragostea / îndoit / doar cei mutilaţi sunt întregi / cu adevărat / şi îndreptăţiţi să plângă / fără să dea socoteală / nimănui“.
          Cartea lui Marius Chivu înscrie o dublă performanţă – de trăit şi de scris. În amândouă, găseşte tonul potrivit şi formulele/ gesturile cele mai profund echilibrate. Cartea emoţionează fără greş, ea pune degetul pe chiar orfanitatea noastră la pândă şi stârneşte spaime şi înfiorări legate de muritudine, dar se lasă citită şi ca scriitură, ca izbândă verbală asupra emoţiei, graţie reflexivităţii care o secondează cu toate cuvintele potrivite în alertă.

 

Irina Petraş

Marius Chivu şi moartea umăr la umăr (Marius Chivu, Vîntureasa de plastic. Timişoara: Ed. Brumar, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)