Epopei şi realităţi

Ovidiu Pecican

          Am reflectat ocazional, dar în repetate rânduri, la destinul unor opere întârziate. Istoria ieroglifică a fost dăruită publicului la aproximativ trei secole de la scrierea ei. Ţiganiada a petrecut, şi ea, peste un veac în penumbră. Şi, nici una, nici cealaltă epopee nu au încă o ediţie critică mulţumitoare, care să includă variante, interpretări, vocabulare şi indici meniţi să facă, prin calitatea şi complementaritatea lor, o ediţie mare.
          Dar altceva este mult mai puţin la îndemână de înţeles şi stârneşte semne de întrebare mult mai mari. Asemenea opere, private de receptarea pe care o meritau, vin să se răzbune, în felul lor, pe întâmpinarea păguboasă, în moduri ingenioase şi imprevizibile.
          Vara aceasta am avut prilejul să asist la o desfăşurare şi o revărsare în viaţa cotidiană, nemijlocită literar, a înţelesurilor acestor artefacte scriitoriceşti de excepţie, încât am început să cedez aproape în faţa superstiţiei că este în firea lucrurilor ca ficţiunile să se încarce de viaţă, iar viaţa să le înglobeze ca elemente ale ei, încărcându-le de noi adevăruri.
          Cel puţin aventurile politice dintre parlament, preşedinţie şi Curtea Constituţională, cu burlescul lor derizoriu şi tragic – prin consecinţe –, s-au putut înfăţişa, oricărui cunoscător al întrecerii dintre cei doi împăraţi, Leul şi Vulturul, ca o parafrază actualizată ori ca un scenariu arhetipal încarnat, din nou (a câta oară într-un continuum spaţio-temporal românesc?!)… Luând puţină distanţă de la configuraţiile momentane şi efemere, dar precise până la detaliu, popularizate de micul ecran şi de celelalte surse mediatice, privirea îndepărtată acum critic de realitatea căreia i se aplica nu avea cum să nu identifice în formele ei de manifestare aerul cantemirian, forfotitor şi hohotitor, ridicol şi plin de substanţa pasionalităţii, sentimental-vâscos şi subtil manipulativ, disimulant şi limbut pe care scribul de numai treizeci de ani îl evoca inventiv într-o limbă literară pregătită să îşi manifeste complexitatea, dar prea crudă pentru a suna consecvent şi serios. În pofida opiniei unora, aici nu mai era vorba despre Caragiale, unde oamenii grăbiţi să adopte şi să se adapteze la forme de civilizaţie străină pocesc grăbiţi cuvintele, dând şi celor mai nobile sentimente un aer suspect de fanfaronadă şi de joacă iresponsabilă. Ca în romanul alegoric al lui Dimitrie beizadea, vara lui 2012 în România a depăşit în radicalismul raportului dintre formă şi conţinuturi simplul caragialism, intrând sub zodia unui ludic involuntar, obţinut prin joncţiunea dintre minciună, neseriozitate şi poza eroică, compromiţând nu doar propriul statut, ci şi mai multe coduri de limbaj, instituţii şi chiar proiecte de anvergură. Dinamica alertă şi imprevizibilă a fost atât de fascinantă, încât, de astă dată, Occidentul însuşi i-a căzut pradă, împărţindu-se, la nivelul vârfurilor sale politice, în tabere ce reproduceau la scară bulibăşeala noastră naţională.
          Magia acestui fel de transfer între niveluri, dar şi între planuri, face însă ca spiritul Istoriei ieroglifice să se fi impregnat şi completat cu cel, afin, din Ţiganiada, nu doar la scara tipului comportamental societal, ci chiar şi la cel tematic. Într-o osmoză greu de creditat ca firească, totul s-a impregnat de un soi de ludic care, depăşind marginile rezervate prin statut sieşi, s-a transformat în dramă burlescă, aducătoare de vechi – deşi noi – primejdii. Tema „ţiganiadei“ – a marginalităţii datorate culorii pielii, deci factorului rasial – a reapărut în dezbaterea internaţională, după mai mulţi ani în care, plimbându-se din Italia şi Spania către Irlanda şi Marea Britanie, ca urmare a nemulţumirii aborigene faţă de infracţionalitatea alogenă, a ajuns să fie, în cele din urmă, formulată distinct de un ministru francez de interne.
          Dezarmat şi nesigur în faţa imigrării „barbare“ survenite din răsărit, confruntat – împreună cu toţi colegii lui – cu o criză economică deloc înfrântă, potentatul hexagonal a acuzat România că îşi alungă romii şi că nu face ce ar fi de făcut pentru a scuti alte ţări de prezenţa acestora. În viziunea acestui reprezentant al republicii care, odinioară, făcea din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului un document fundamental, chestiunea romilor intra în deplinătatea ei sub responsabilitate românească, vădind o neînţelegere asfixiantă. Întâi de toate, pentru că România este departe de a avea privilegiul de a număra printre cetăţenii ei pe toţi romii Europei Răsăritene şi Centrale, iar apoi pentru că părea să facă o confuzie între totalitatea deţinătorilor cetăţeniei româneşti şi acei cetăţeni români care sunt de etnie romă.
          Să presupunem însă că România ar fi, într-adevăr, patria absolută a romilor şi că toţi cetăţenii români ar fi – prin origine, limbă şi prin culoarea pielii – romi. De pe ce poziţii ideologice poate pretinde un stat partener din UE interdicţii de circulaţie liberă în Europa pentru cetăţenii altui stat cu statut similar în cadrul comunităţii? Totodată, se pune problema de ce o chestiune care are legături trainice şi deplin vizibile cu pauperitatea accentuată de criză din Europa Răsăriteană şi Centrală transformă chestiunea marginalităţii sociale şi economice într-o poziţionare reamintind de prohibiţii şi discriminări rasiale dintr-un moment istoric în care extremismul de dreapta domina scena europeană. Este un mister acest lucru, cu atât mai mult cu cât regimul politic instituit în Franţa preşedintelui Hollande se recomandă a fi unul de stânga, având deci, prin opţiunile sale principiale, o atenţie trează la sărăcie, la dreptatea socială şi la discursurile de învrăjbire xenofobă şi rasistă.
          Criticaţi astfel ca intoleranţi – pentru că îşi alungă cetăţenii în afara propriei ţări –, infractori prin excelenţă (statistic, dar şi calitativ, în calitate de „pucişti“ şi de „autori de lovitură de stat“, calificări preluate chiar din vocabularul polemicilor politice estivale), ca marginali dezagreabili şi lipsiţi chiar şi de igienă (tema taberelor de refugiaţi de sub poduri), acoperiţi de toate relele şi binecuvântaţi cu tot oprobriul de pe lume, în orice moment, românii ating, în aceste zile din urmă, performanţa de a însuma trăsături multiple dintr-un portret generic acoperit de stigmate şi putând fi distribuit fără griji în rolul ţapului ispăşitor.
          Nu este oare prea „perfectă“ această operaţiune de distribuire în opereta Europei comunitare a celor douăzeci şi şase? Măcar prin aceasta gândul ar trebui să ducă persoanele lucide la conştiinţa că la mijloc nu poate fi decât o proiecţie ce actualizează vechi stereotipuri, alăturându-le altora noi, dar punând la treabă, iarăşi, intuiţii de creatori precum Cantemir şi Budai-Deleanu, a căror validitate se lasă verificată în moduri mai greu de bănuit în exegeza literară canonică…

 

Ovidiu Pecican

Epopei şi realităţi

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)