Rânduri triste


Letiţia Ilea

          Moartea unui poet este pentru mine echivalentul unei catastrofe cosmice. O parte din zestrea de frumuseţe a lumii dispare irecuperabil. Iar cuvintele, într-o asemenea situaţie, nu sunt decât nişte oşteni obosiţi într-o bătălie dinainte pierdută. Să încerc, totuşi.
          Am cunoscut-o pe Doamna Constanţa Buzea în 1986, într-o tabără de poezie la care participam din partea revistei Echinox. Harul, blândeţea şi bunătatea ei m-au atras imediat. Încercam să-i stau în preajmă cât de mult, fără a o incomoda. Ce bucurie mi-au produs cuvintele sale la lectura câtorva versuri stângace ale mele! Încet, pe parcursul anilor, s-a născut o prietenie de la distanţă, prin scrisori, telefoane, schimb de cărţi. O admiram şi o iubeam necondiţionat. Era pentru mine undeva deasupra lumii literare (o lume care, de altfel, a fost adesea nedreaptă cu Constanţa Buzea). O prezenţă extrem de discretă, cum le stă bine poeţilor.
          Am acum în faţă fotografia poetei, tânără, pe coperta volumului Creştetul gheţarului. Privirea îi zăboveşte într-un îndepărtat nicăieri. Şi mi se pare că citesc în ochii aceia o premoniţie a suferinţei viitoare, de care, din păcate, poeta a avut parte din plin.
          Am întâlnit-o ultima dată în noiembrie 2005, la Uniunea Scriitorilor, unde lua, în acel an, Premiul pentru Poezie. Bucuria ei era reţinută şi în vorbele sale am citit o uşoară oboseală de toate. Am mai vorbit apoi la telefon, nu prea des, o sunam să o întreb de sănătate şi să-i împărtăşesc micile mele succese. Se bucura întotdeauna pentru mine, nu uita niciodată să mă întrebe de ai mei, mama şi „căţelul blond“, cum îl numea ea pe cockerul meu.
          După moartea Ioanei, am ezitat multă vreme să o sun, nu găseam cuvintele potrivite, tonul. Mi-am făcut curaj într-o seară şi mi-am dat seama că aşteptasem prea mult: poeta avea nevoie de prieteni. Am vorbit îndelung, încercând zadarnic să o antrenez într-un nou proiect (proiectul precedent fusese, cu câţiva ani în urmă, publicarea poemelor sale în traducerea lui Miron Kiropol la editura clujeană Grinta). Era sfâşiată de durere, la capătul puterilor. Mi-a spus, indignată, cum la acel Crăciun trist o rudă îndepărtată îi urase „multă putere de muncă“. Mi s-a părut că se bucură că mă aude, mi-a vorbit mult despre Ioana (care avea vârsta mea), m-a întrebat ce scriu. Ne-am luat la revedere, cu promisiunea mea de a reveni cu telefonul. Nu a mai fost să fie.
          Ca de fiecare dată la dispariţia cuiva drag, povara celor nespuse e imensă. Îmi spun acum că ar fi trebuit să o caut mai des, să o asigur de dragostea mea, să-i spun cât de mult contează pentru mine. E prea târziu.
          Constanţa Buzea a fost una dintre cele mai luminoase prezenţe din viaţa mea. Tristeţea mea e fără margini. Doamne, unde s-a dus tot harul ei?
          La revedere, iubită Poetă!

Letiţia Ilea

Rânduri triste

» anul XXIII, 2012, nr. 9 (268)