Ioan Miclea

(Urmare din nr. trecut)

***

          Nu există deci numai o preistorie, ci şi o postistorie, o istorie care este o codiţă a istoriei. Istoria ca ştiinţă sau cunoaştere a evenimentelor trecute este o nimica între aceste două istorii. Una ştie tot ce nu ştie istoria; cealaltă ştie cum ar fi trebuit să se petreacă lucrurile, ca să folosească celor ce stăpânesc.

***

          Unii spun că istoria făureşte pe om, alţii că omul făureşte istoria. Dar ce rămâne din istorie dacă elimini pe om? Istoria este o ştiinţă umană, fiindcă evenimentele istorice nu sunt decât în parte consecinţe ale legilor fizice. Ele sunt umane. Nu e mai puţin adevărat că şi istoria îl făureşte pe om, dar ca să-l poată făuri, mai întâi trebuie să existe, apoi va exista istoria făurită de om.

***

          Pentru cei ce susţin că materia este totul, istoria nu poate fi altceva decât fazele succesive prin care a trecut materia. Aici istoria umană este identificată cu geologia, fizica şi chimia, care sunt ştiinţe ale lumii materiale.

***

          În zilele noastre i se cere ştiinţei să ştie ceea ce nu ştie, să confirme cu autoritatea celor ştiute lucrurile pe care nu le ştie; să dovedească lucruri care ies din sfera preocupărilor sale, să pledeze cauze care nu sunt de competenţa sa. Călăii ştiinţei atribuie ştiinţei o cunoştinţă a neştiinţei cu care ei dovedesc orice.

***

          Ştiinţa, spre pildă, nu ştie nimic despre originea materiei, că ea este creată sau necreată; nu ştie nimic sigur despre originea vieţii; despre apariţia senzaţiei, despre zămislirea gândirii, despre procesele conştiinţei, despre legile universului etc. Însă „ştiinţa neştiinţei“ ştie foarte bine despre toate aceste lucruri şi le demonstrează prin ignoranţă. Ea spune că materia este eternă, adică necreată ca şi cum n-ar putea să fie creată, chiar dacă este eternă, ea ştie că viaţa vie s-a născut printr-un „hocus-pocus“, din materie moartă; că senzaţiile şi conştiinţa sunt reflexe ale materiei superior organizate; că omul este o maimuţă evoluată etc. De unde le ştie? Cică aşa spune ştiinţa. Dar nu vrea să ne spună care este această ştiinţă care ştie ceea ce nu ştie, fiindcă nici n-o preocupă aceste întrebări. Ignoranţa este ştiinţa care ştie tot. Adevărata ştiinţă este mult mai modestă: ea nu ştie ceea ce nu ştie.
          La spectacolul ignoranţei „ştiinţifice“ nu există taxă de intrare, numai taxă de ieşire; intrarea e liberă, ieşirea este mai grea. La intrare eşti tu însuţi, dar la ieşire nu te mai cunoşti. ştiinţa farmecă, ignoranţa extaziază.

***

          Multe păcate va fi având Evul Mediu, însă el n-a fost niciodată vulgar; multe calităţi va fi având epoca actuală, dar cel mai mare păcat al ei este vulgaritatea, lipsa de respect faţă de marile valori.
          Evul Mediu a consacrat ceea ce era profan, epoca a profanat ceea ce era divin.

***

          Caracteristica veacului nostru este oroarea sacră faţă de ce este sacru şi în aceeaşi vreme adoraţia şi suprema slavă faţă de vulgaritate. ştergerea divinului şi divinizarea aşa-numitului „uman“, iată trăsătura, faţa lumii noastre.

***

          O singură realitate impune respect şi veneraţie, forţa, teroarea, foamea. În faţa acestora se pleacă talentul, geniul, toate energiile creatoare.

***

          Calea cea mai scurtă spre scop a fost odată linia dreaptă, astăzi ea este calea cea mai lungă şi mai grea. Cei ce vor să rămână pe ea nu vor ajunge nicăieri sau vor ajunge acolo unde nu doresc.
Când nu mai ai nimic de pierdut, nu poţi să pierzi ceva: sufletul... şi încă ceva: pe Dumnezeu. Dar atunci te-ai pierdut şi pe tine definitiv.

***

          Toate sunt de vânzare de când a fost vândut Hristos; în fiecare zi şi în fiecare clipă ceea ce se vinde şi se cumpără este, în ultima analiză, tot Dumnezeu. Cât de mulţi, cât de ieftin şi de câte ori se vinde Dumnezeu pentru celebrul „blid de linte“. Dar cei ce-l cumpără şi cei ce vând adeseori se spânzură.

***

          Dar deşi cei treizeci de arginţi ai lui Iuda, în curs de două mii de ani de tranzacţii, au devenit miliarde de miliarde, totuşi Dumnezeu nu se vinde mai scump.

***

          Omul de azi e atât de sărac, încât, în afară de conştiinţă, credinţă, onoare, suflet, Dumnezeu, el nu mai are ce vinde. Dar şi pe aceste valori absolute le dă foarte ieftin, căci – spune el – vrea să trăiască. Aşa, de dragul vieţii, el pierde sensul, rostul vieţii. „Causa vivendi perdere, propter vitam“.

***

          Totul merge spre abisuri, cu rostogolire vertiginoasă. Nu există la ora actuală o singură certitudine, un singur motiv de speranţă, încurajare. Vechile temelii ale vieţii au fost răsturnate, discreditate, iar cele pe care le încearcă noii arhitecţi ai vieţii noi sunt viermănoase şi putrede. Încercarea de a se rezidi turnul Babel, adică nu fără Dumnezeu, ci împotriva lui Dumnezeu, se repetă şi credem cu aceiaşi sorţi de izbândă.

***

          Fericiţi vor fi ce ce vor asista la spectacolul prăbuşirii, căci vor vedea cu ochii izbânda dreptăţii dumnezeieşti, limita infinitei lui răbdări.

***

          Cei fără Dumnezeu cred că răbdarea lui Dumnezeu fiind infinită, pot să abuzeze de ea la infinit. Însă scapă din vedere faptul că dacă răbdarea sa este infinită, tot aşa este şi dreptatea sa. Răbdarea infinită a lui Dumnezeu este finită din partea omului.

***

          Cei fără Dumnezeu încearcă să se convingă că, dacă există, doarme, lăsându-i să-şi facă de cap. Dar uită că El se lasă batjocorit şi chinuit numai o zi şi o noapte, iar din mormântul în care este pus de către noii săi gropari, a treia zi înviază totdeauna.

***

          De Dumnezeu poţi să te lipseşti foarte bine până mai eşti tânăr, sănătos, bogat şi ai în mână puterea. Când însă vine ora încercării, oricine ai fi, orice ai fi, oricât ai fi, oricât ai avea, atunci când nimeni nu te mai poate ajuta, ai nevoie de Dumnezeu, fiind chiar ateist. Toţi campionii ateismului în ora aceea au recurs la Dumnezeu pe care l-au negat.

***

          Dacă viaţa n-ar fi decât comedie, anecdotă, humor şi poezie, poate că ar putea fi trăită fără Dumnezeu: însă ea este şi dramă şi tragedie, trăire pe tăiş de brici.

***

          De aceea se şi spune că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor tari, al celor bogaţi, al celor ce râd, al celor ce comandă şi asupresc, al tiranilor, ci al celor săraci, smeriţi, prigoniţi şi al celor ce plâng. Ei sunt cei ce au nevoie de El.

***

          Multe mi-a fost dat să văd în cursul vieţii mele. Am experimentat multe. Fost-am la masa şi în mijlocul celor mari şi tari, după cum am fost şi cu cei mici, săraci şi simpli. Am văzut deşertăciunea de amândouă părţile, în chipuri deosebite, după cum am văzut-o şi în mine. M-a întristat şi m-a scârbit uneori condiţia umană.

***

          În viaţă am întâlnit puţini oameni pe care să-i port în inimă, să merite să mă gândesc la ei. Numărul lor nu întrece degetele de la mână. Numai sfinţii mi-au produs admiraţie, încântare şi curaj.

***

          Curios este faptul că toţi cei care au părăsit ideea unei creaţii şi asemănări divine sunt entuziasmaţi de originea lor animalică, străduindu-se totodată ca prin comportarea şi manifestările lor să nu-şi trădeze, să nu-şi facă de ruşine descendenţa din maimuţă.
          Animalele descind din animale, spinul nu va produce struguri decât într-o dialectică care face din imposibil posibil şi din posibil imposibil, deşi legea a IV-a a lui von Bauer, oamenii nu pot descinde decât din oameni, iar sfinţii întrucât sunt sfinţi se nasc din sfinţenia lui Dumnezeu. Sfinţii se nasc şi din păcătoşi, dar păcătoşii nu se nasc din sfinţi. Omul nu reprezintă o evoluţie, ci o revoluţie, omul nu este o continuare, ci un salt; sfântul nu este o continuare a umanului, după cum nici umanul nu este o continuare a animalului. Sfinţenia este un salt în divin.


Ştiinţa şi virtutea

          Pe pământ nimic nu-i mai frumos decât virtutea şi nimic mai folositor decât ştiinţa. ştiinţa te face luminat, însă virtutea te face bun, uman, de treabă. Lumea are nevoie de ştiinţă, dar fără virtute, fără omenie, fără dreptate şi fără libertate, viaţa nu merită să fie trăită. Blestemul epocii noastre nu este progresul ştiinţific, ci regresul colosal al virtuţii. Atunci când va dispare din lume orice urmă de virtute, progresul ştiinţific va aduce, inexorabil, catastrofa.

***

          O lume creată din nimic tinde cu forţa gravitaţiei spre nimic. Noroc că această forţă este contrabalansată mereu din partea puterii creatoare divine şi astfel lumea se menţine în fiinţă.

***

          Ca orice lucru bun, şi ştiinţa este folosită spre scopuri nu numai străine, ci chiar potrivnice. Imensul prestigiu de care se bucură ştiinţa este folosit pentru acreditarea tuturor minciunilor filosofice, dar mai cu seamă politice.

***

          Astăzi minciunile „ştiinţifice“ întrec cu mult adevărurile ştiinţifice. Dacă există un mare progres ştiinţific, din nenorocire există un progres tot atât de mare presudoştiinţific care compromite ştiinţa.

***

          Parcă ar fi o fatalitate, progresul într-o direcţie aduce concomitent regres în altă direcţie. Veacul nostru a fost preocupat de o singură problemă: să reveleze misterele din măruntaiele materiei; în timp ce a fost lăsată în umbră viaţa spiritului. De aceea nu-i de mirare că până la urmă au început să se nască îndoieli cu privire la însăşi existenţa spiritului.

***

          Ascultaţi: „Nu există în lume nimic în afară de materie în mişcare...“ (V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, Edit. PRM, 1948, p. 153). „Senzaţia, gândirea, conştiinţa nu este /corect: nu sunt/ decât un produs superior al materiei, organizate într-un mod deosebit“ (Ibid., p. 51).
          Dacă gândirea şi conştiinţa este /corect: sunt/ un produs al materiei, ce poate fi mai logic decât că este materială? Dovada? „Conştiinţa şi gândirea noastră, oricât de imateriale apar, sunt produsele unui organ material, produsul creierului. Materia nu este un produs al spiritului, ci spiritul însuşi nu e decât produsul cel mai înalt al materiei“ (Ibid., p. 89).
          Ceva mai frumos: Lenin şi Dietzgen. Dietzgen: „Gândirea este un produs al creierului. Masa mea de scris, conţinut al gândirii mele, coincide pe deplin cu această gândire, nu se deosebeşte de ea. Masa de scris însă din afara capului meu este obiectul ei cu desăvârşire diferit de ea“ (Das Wesen der menschlichen Kopfarbeit, p. 53).
          Aţi observat şerpuirea? Lenin: „Aceste teze materialiste sunt completate de Dietzgen în felul următor: «Totodată însă şi reprezentarea nesenzorială este senzorială, materială, adică reală..., spiritul nu se deoebeşte mai mult de masă, lumină... decât se deosebesc aceste lucruri între ele“ (p. 54).
          Lenin: „Eroarea e aici evidentă. E drept că şi gândirea şi materia sunt «reale», adică există. A-i da însă gândirii atributul de materialitate înseamnă să faci un pas eronat pe calea confundării materialismului cu idealismul“ (op. cit., p. 273).
Prin urmare, gândirea, produs superior al materiei – în afară de care nu există nimic – care mai înainte era materie superior organizată, nu poate să primească atributul de materialitate. Pentru ce? Ca nu cumva să se confunde materialismul, care susţine materialitatea gândirii. Deci, de ce natură este gândirea şi conştiinţa? Este de natură materială – în actul I, dar fără „atributul de materialitate“ în actul II.
          Tot Dietzgen: „Materia este limita spiritului; el nu poate depăşi această limită. Spiritul este un produs al materiei, materia însă este mai mult decât un produs al spiritului“ (p. 64). Mai departe Dietzgen include şi gândirea în noţiunea materiei. Lenin se revoltă împotriva includerii, „întrucât pierde orice sens contrastul gnoseologic dintre materie şi spirit, dintre materialitate şi idealism“ (p. 275).
          Care este deci natura gândirii? După autorii citaţi, deşi gândirea este produsul unui organ material, ei nu i se poate atribui materialitate din cauză că s-ar confunda materialismul cu idealismul. Deci, ea nu este materială. Între materie şi spirit există un „contrast“.
          Însă acest „contrast“ nu este „absolut“ contrast, ci numai relativ, un fel de nimic contrast. Materie – nematerie şi totuşi materie – materie. Dialectica face orice minuni: materie-spirit şi spirit-materie.

***

          Lumea a văzut multe de când există şi pe toate le-am văzut odată în nori apoi în pulbere. A văzut imperii puternice, tiranii şi satrapii care păreau terne concepţii filosofice şi economice dominante, care se părea că vor înfrunta veşnicia şi... toate au dispărut fără urmă. Pe toate le-a măcinat pe dinlăuntru absurditatea, pe dinafară, dintele de oţel al timpului.

***

          Lumea a văzut sclavia, feudalismul, capitalismul; astăzi vede la lucru socialismul şi comunismul. Iar mâine? Nicio formulă nu este pe măsura dorinţelor omeneşti, în care absolutul şi veşnicia îşi are parte care nu poate fi înlocuită:  „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece“.

***

          De când a pierdut omul Paradisul, îl caută fără astâmpăr, aleargă după el cu limba scoasă, înfruntă timpul şi spaţiul, de o mie de ori crede că l-a găsit în ştiinţă, în artă, în orânduiri politice şi economice şi tot de atâtea ori se trezeşte plângând. Acum i se pare că comunismul îi va crea  paradisul pierdut, fiindcă este o formulă nouă, iar mâine va vedea că s-a înşelat mai tare decât oricând. El nu-şi dă seama că paradisul fără Dumnezeu este iad.

***

          Atâta vreme cât prigoniţii de ieri, împilaţii, exploataţii şi nedreptăţiţii devin prigonitorii, împilatorii, exploatatorii şi schingiuitorii de azi, nu poate fi vorba de paradis, dar nici măcar de o rată de mulţumire. Cine va dezlega problema? A fost deja dezlegată de către Hristos: „Nu vă împotriviţi celui rău: nu plătiţi răul cu rău; iubiţi pe duşmanii voştri; faceţi bine celor ce vă fac rău...“ Utopie? Nu! Este singura soluţie, dar până acum încă neîncercată. Răul nu se stinge prin înmulţirea lui, ci prin ceea ce i se opune, prin bine şi iertare.

***

          Omul se regăseşte pe sine numai în singurătate şi se pierde proporţional cu numărul care formează mulţimea în care se găseşte.

***

          O mulţime este mai tare decât unul singur, însă numai rareori este mai cu minte. În mulţime, omul îşi pierde şi acele calităţi pe care le avea în singurătate. Lucrurile mari, geniale, acelea care înfruntă timpul, n-au fost nici concepute şi nici înfăptuite de mulţime, ci de omul singuratic.

***

          Omul amestecat în mulţime nu este om, ci masă. Or, se ştie că psihologia maselor este alta decât psihologia omului. În apele tulburi ale maselor plănuiesc mai uşor agitatorii şi demagogii, succes n-are gura cea mai cu minte, ci cea mai mare.

***

          Omul care vrea să conducă pe oameni ar trebui să fie mai deştept şi mai cinstit decât aceia pe care îi conduce. Dar turma a fost şi este de obicei călăuzită de către măgar.

***

          Există două tipuri de indivizi: spirite cărora le repugnă gloata, masa, mulţimea, şi spirite care, nefiind nimic în sine, cred că vor deveni totul când se află în turmă. Omul mare devine mic în turmă; dimpotrivă, omul mic şi de nimic, cu cât este mai mic, în turmă devine mai tare, mai mare, mai gălăgios şi mai bătăios.


Despre moarte

          Despre viaţă şi moarte nimeni nu ştie nimic. S-ar putea ca vreodată să se ajungă la sinteza vieţii, însă cei ce vor realiza această sinteză nu vor şti mai mult despre viaţă decât ce se ştie astăzi. Ce-i  moartea? Ce-i viaţa? Cei ce trăiesc nu ştiu ce-i viaţa; cei ce sunt morţi nu ştiu ce-i moartea, iar dacă ştiu, nu o pot spune. Numai cel ce ESTE viaţa ştie ce este moartea şi numai Cel ce a înviat ştie ce este viaţa.

***

          Dacă cu moartea se sfârşesc toate, atunci cu viaţa nu începe nimic. Atunci începutul este sfârşit, fără ca sfârşitul să fie început.

***

          Dacă materia este eternă, atunci pentru ce ar fi vremelnic „produsul cel mai înalt“, adică conştiinţa, gândirea şi spiritul?

***

          Dar chiar dacă materia nu este veşnică – după cum nici nu este –, spiritul, conştiinţa, sufletul pot fi veşnice, fiindcă nu sunt supuse destrămării, rămân aceleaşi în tot cursul vieţii omeneşti; în vreme ce materia nu este niciodată identică cu sine.

***

          Singura dovadă a celor ce nu cred în supravieţuire este descompunerea timpului. şi la caz că omul nu este altceva decât trup, ei au dreptate. Însă, întrucât şi materialiştii gândesc, reflectează, au şi conştiinţă; ea nu este legată nici de timp, nici de spaţiu, nici de contingenţa materiei, toate arată că omul nu este numai trup, că destrămarea trupului nu atrage după sine destrămarea sufletului.

***

          „Nu există gândire şi conştiinţă desprinsă de creier. Nu putem gândi fără creier...“
          Nu dovedeşte nimic. Uneori nu putem gândi nici chiar având creier. Creierul nu este cauza gândirii sau a conştiinţei, ci numai condiţia „sine qua non“, instrumentul, mijlocul prin care gândim. Fără vioară nu poate să cânte nici Enescu, însă vioara nu este cauza „Rapsodiei române“, ci spiritul, geniul muzical al lui Enescu. Vioara fără Enescu, penelul fără Grigorescu sunt mute şi sterpe; însă aceste spirite, chiar fără instrumente, există, vibrează, ne încântă, concep; melodiile şi simfoniile nu le nasc instrumentele – ele le exteriorizează numai – ele germinează, se dezvoltă şi ajung la maturitate în spiritul artistului.

***

          Dacă n-ar exista moarte, ea ar trebui inventată: ea este o exigenţă a dreptăţii pălmuite, a împilării batjocorite, a suferinţei dispreţuite şi a prigoanei răzbunate.

***

          Moartea este suprema slujitoare a dreptăţii celui mic împotriva celui mare şi tare, a săracului împotriva bogatului, a celui smerit împotriva celui îngâmfat, a celor ce plâng împotriva celor ce râd, a celor ce flămânzesc împotriva celor ghiftuiţi. Ce nenorocire! Dacă n-ar exista dreptatea morţii, ar fi veşnic stăpână moartea dreptăţii.

***

         Dacă ar exista în lume un tribunal care să aducă sentinţe de achitare de la moarte, toţi împăraţii, toţi preşedinţii, toţi tiranii şi toţi miliardarii ar fi nemuritori. Ar muri numai cei mici, cei săraci, care n-ar avea cu ce să corupă pe judecători. Dar fiindcă acest tribunal nu există, cei mici pot avea speranţa într-o dreptate, dacă nu în viaţă, cel puţin dincolo de moarte.

***

          Una din dovezile existenţei lui Dumnezeu este şi moartea, după cum altă dovadă este viaţa; moartea este executarea dreptăţii dumnezeeşti, infailibile şi inexorabile. Viaţa, chiar trecătoare, nu poate exista fără viaţă, fără început şi fără sfârşit.

***

          Toate originile şi sfârşiturile sunt misterioase. Originea materiei, apariţia gândirei, originea lumii rămân încă multă vreme printre marile mistere naturale. Oamenii se vor zbate, se vor iubi, îşi vor închipui în fel şi chip originile, fără să se apropie de dezlegarea lor.

***

         Ca să cunoşti cu adevărat începutul trebuie să fii fără început sau cel puţin să fii contemporan începutului. Or, înainte de început n-a existat niciunul dintre cei ce vor să cunoască începutul. Numai Cel fără de Început cunoaşte Începutul, fiindcă El este Începutul şi tot El este Sfârşitul a tot ce începe. Ca să pot spune că lumea n-a început şi că ea nu va avea nici sfârşit, s-ar recere să poţi parcurge toată traiectoria lumii înapoi şi înainte de infinit. Lucrul este imposibil, fiindcă infinitul n-are punct de plecare, după cum n-are nici sosire. Infinitul care creşte cu fiecare zi, cu fiecare veac este finit, fiindcă infinitul nu creşte şi scade, ci este simultan cu tot ce poate să fie. O lume infinită, veşnică, nu poate avea ziua de ieri, după cum nu poate avea nici ziua de mîine; ea nu are decât ziua de azi, care n-ar trece şi ar fi toată deodată; ea este momentul actual, care începe şi nu se sfârşeşte. Celelelalte sunt simple sau complexe speculaţii...    

 

 

Ioan Miclea

Ioan Miclea (urmare din numărul trecut)

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)