Jurnalul unui drum lăuntric

Letiţia Ilea


          După volumul de poezie Zicudul, publicat în 2010 la Editura Grinta din Cluj, Andrei Zanca revine în 2011, la aceeaşi editură, cu o carte de fragmente: Cartea surâsului. Ce conţin aceste fragmente? Ne-o spune autorul într-un cuvânt-înainte: „Această carte este prima dintr-o serie care mă va însoţi de pe acum, cât îmi va fi îngăduit. Urmând o anume Cale. Tot ce s-a adunat în această carte a surâsului, purtând subtitlul: intermitenţele aflării, se referă tocmai la acest demers individual al aflării, însoţit de paradigme şi experimente adiacente întru prefigurarea fragilă a conştiinţei, în fond doar Una“ (p. 7). De-a lungul celor aproape trei sute de pagini în care ne împărtăşeşte experienţele sale spirituale, Andrei Zanca se întreabă cu sete asupra fiinţei sale, dovedind că este deja pe Cale, acea Cale care începe cu un singur pas.
          Beneficiind de vasta cultură a autorului, de un sistem solid de valori, fragmentele, pe alocuri apodictice, sunt atinse de aripa poetului: „Adevărul a devenit de prisos. Piesa nu mai are cortină. Nici sfârşit. Doar succesul ori eşecul mai contează. Epuizând, sleind. Ninge. Unduie mireasma fulgilor topindu-se pe-o geană de copil“(p. 8).
          Care sunt temele lui Andrei Zanca în Cartea surâsului? Majore: iubirea, conştiinţa, auzul/ascultarea, trecerea, divinitatea, căutarea... şi am numit doar câteva, lăsând cititorului plăcerea descoperirii. Cu o dorinţă de atotcuprindere imensă, scriitorul reflectează asupra marilor noastre probleme cu detaşare şi implicare deopotrivă. Avem în faţa ochilor meditaţia unui erudit din stirpea marilor învăţaţi umanişti. Opţiunea sa pentru fragment se datorează, credem, antipatiei pentru dogme şi sisteme. De la un alt maestru al fragmentului, l-am numit pe Cioran, Andrei Zanca a deprins curiozitatea fără margini, preocuparea pentru contingenţa fiinţei umane, pentru suferinţa acesteia. Îl separă de Cioran absenţa scepticismului şi încrederea în posibilitatea unei salvări/mântuiri pentru om.
          Multe dintre „spunerile“ lui Andrei Zanca sunt nişte veritabile îndemnuri pentru omul de azi:

Pe cei ce intră în viaţa noastră, făcând-o insuportabilă prin pretenţii aberante, autoritate, severitate inutilă, sufocantă, trebuie să-i privim cu ochi lăuntric, ca pe un corectiv, care ne face viaţa grea spre... binele nostru. Să privim obstacolele pe care ni le pun în cale drept sarcini spirituale ce ne ajută în evoluţia fiinţei noastre lăuntrice, a fiinţei noastre spirituale. Să-i privim cu alţi ochi. Nimic nu e întâmplător. (p. 118)

Frecvente sunt şi teoretizările diferenţelor dintre cultura vestică şi cea estică:

Tot ceea ce este viu se află într-o polaritate, o tensiune polară: omul între cer şi pământ, între lăuntricitate şi lume, individual şi universal, Est şi Vest, în acest caz înţelese ca principii ale vieţii. Suferind de pierderea fiinţei din conştiinţă, omul vestic resimte nevoia recuperării ei. Tendinţa eronată de natură mai ales intelectuală este însă aceea de-a prelua gândirea estică ca produs al unei lumi lui străine şi nu ca expresie a unei laturi aparţinând întregului, care îl caracterizează funciar. Estul şi Vestul constituie două principii care fiind polare periclitează întregul, însă care prin „racordarea“ lor duc la sinteza întregului. (p. 106)

Întâlnim deseori reflecţii asupra poeziei: „Toată marea poezie conţine un element transcendent, spre a aminti doar marea poezie anonimă tibetană, chineză, japoneză, din care se desprinde un fin fluid metafizic“ (p. 67).
          Frecventarea asiduă a textelor capitale ale culturii şi a marilor maeştri ai spiritualităţii îi prilejuieşte scriitorului concluzii pertinente:

Dumnezeul lui Platon, atât Aici cât şi Dincolo, şi cel al lui Aristotel, doar Dincolo, vor întemeia secole de-a rândul două tendinţe diametral opuse: afirmarea lumii şi fuga de lume. şi asta în ciuda faptului că Augustin a aşezat cu mult înainte lăuntricitatea în centru: Drumul spre ultima realitate nu este extern, ci lăuntric. Lăsându-te în tine, te eliberezi de tine. (p. 33)

În multe dintre fragmente, Andrei Zanca trage semnale de alarmă cu privire la tarele lumii contemporane:

Bogăţia, succesul, puterea au tendinţa eternizării. Însă tocmai această înclinaţie de a le eterniza, de a le conferi o nesfârşire, le denotă a fi doar surogate. Ca şi eul-separat în fond. Ca şi timpul, un surogat pentru eternitate. Se pare că toată această aşa-zisă civilizaţie este un construct-surogat: a ţine bunăstarea drept civilizaţie. Încă din şcoală şi familie se vântură cu zel ideea unei vieţi mai bune, nu a cultivării de oameni mai buni. Un construct extern în vreme ce lăuntrul se chirceşte tot mai mult. (p. 15-16)

Emoţionantă este şi evocarea, în ultimele pagini ale cărţii, a lui Rolf Bossert şi a Marianei Marin; merită citată, tot aici, istoria naşterii Festivalului de Poezie de la Sighişoara:

Un festival care s-a înfiripat graţie unei „îndrăzneţe falsificări“ în actul corespondenţei: eram în anul II de studii filologice la Cluj şi tot de pe atunci, şi redactor la Echinox. Mă aflam împreună cu Cristina F. acasă la Marta P., cu puţin înainte de întâlnirea de la Sighişoara a celor două cenacluri, Agora şi cea a grupului de la Echinox.  Dintr-odată mi-a trecut aşa, prin minte: ce ar fi să facem, din această întâlnire, un adevărat festival de poezie, invitând oameni de talent de pretutindeni? Marta m-a privit, şi apoi, cu simţul ei logic, practic, ca o compensare a laturii ei poetice, a exclamat: Bine... însă cine crezi tu că o să vină, dacă semnezi Zanca?... Am tăcut, potoliţi deodată cu toţii. Apoi, mi-a fulgerat prin minte: Dar dacă semnăm invitaţiile cu Ion Pop? Au izbucnit în râs amândouă, însă Marta s-a şi aşezat la maşină şi a bătut invitaţiile pe numele celor pe care ea îi cunoştea mai bine decât noi. Iar eu... am semnat. şi astfel, au venit şora, Paleologu, Mugur, Cenaclul de Luni, ieşenii etc. [...] Când l-am avertizat, puţin mai târziu, pe domnul Pop (cum îi ziceam cu toţii pe atunci), a rămas o clipă descumpănit, apoi a spus doar, cu acea, deja clasică dojană în glas: Vai, domnule... Atât. (p. 270)

Cartea surâsului se poate constitui într-un viaticum pentru omul zilelor noastre, măcinat de nelinişti şi contradicţii, fiindcă Andrei Zanca nu se mulţumeşte să pună problemele, el oferă şi soluţii, prilejuind cititorului revelaţii majore. O carte-eveniment, ce vine să continue demersul scriitorului din volumul de eseuri Lumea, un limbaj al invizibilului (Grinta, 2008).
          Iată, în final, cum se conturează imaginea autorului acestor fragmente remarcabile: „Tot ce am trăit, purtat de o anume Sete, înscrie desenul unei vieţi, din care transpare treptat, chipul inimii. Totul pare fi însă cuprins pentru mine în câteva cuvinte: sclipătul depărtat-al apelor...“ (p. 105)
          Mărturisesc că la sfârşitul lecturii, care m-a purtat succesiv între uimire şi iluminare, mi l-am imaginat pe Andrei Zanca, pe insula sa germană, surâzând desigur, senin şi fericit.

 

Letiţia Ilea

Jurnalul unui drum lăuntric (Andrei Zanca, Cartea surâsului. Cluj: Editura Grinta, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)