Pentru o istorie instituţională a istoriografiei

Cristian Vasile

          Cadrul instituţional al cercetării istorice a reprezentat un aspect mai puţin studiat în istoriografia română. Un grup de autori – coordonat de Raluca Tomi – a încercat să acopere această lacună printr-un bine-venit volum, publicat în urmă cu câţiva ani, disponibil acum şi în variantă e-book – Ana Maria Ciobanu, Elena-Loredana Mirea, Petre ş. Năsturel, Andrei Pippidi, Bogdan Popa, Nicoleta Roman, Raluca Tomi, Radu Tudorancea, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, 1937-1948 (Bucureşti: Editura Oscar Print, 2009).
          Cartea este o încercare meritorie de înscriere a cazului autohton într-un context european şi de fixare a reperelor unui peisaj instituţional (p. 24), care uneori este greu de reconstituit din cauza unui deficit de surse istorice, de resurse umane, dar şi a unei agende de priorităţi care a ocolit o astfel de istorie instituţională. Prin utilizarea mai multor surse, istoria Institutului „N. Iorga“ – de fapt, Institutul de Istorie Universală – este bine integrată şi conectată în mod adecvat la istoria politică şi culturală a României din anii 1930 şi 1940. Este valorificată în primul rând arhiva internă a institutului, dar sunt scoase la iveală şi alte fonduri arhivistice de multe ori inedite sau foarte puţin cercetate (de la Arhivele Naţionale, CNSAS, la arhive personale, precum aceea a profesorului Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga etc.). Povestea începuturilor institutului – de la 1936 la 1939 (anul când e inaugurat în clădirea în care se găseşte şi astăzi, din bd. Aviatorilor, fosta şosea Jianu) – este una fascinantă; în fapt, sunt anii de tranziţie de la o democraţie (imperfectă) la dictatura regală, chiar dacă o dictatură mai blândă. Este semnificativă starea de spirit apăsătoare de la deschidere (16 decembrie 1939) – surprinsă şi în volum –, evocând parcă o atmosferă de război civil, provocată mai ales de conflictul dintre regele Carol al II–lea şi Mişcarea Legionară. Inevitabil această istorie se focalizează în nenumărate rânduri asupra personalităţii lui Nicolae Iorga, implicat în mod decisiv în întemeierea mai multor institute de cercetare. Însă Institutul pentru Studiul Istoriei Universale (denumirea iniţială, care rezistă şi astăzi deasupra intrării principale) este poate creaţia instituţională cea mai însemnată şi durabilă.
          Atât Andrei Pippidi, cât şi Loredana Mirea insistă în studiile lor asupra bibliotecii lui N. Iorga, devenită biblioteca institutului. Cartea confirmă o dată în plus că nu se poate vorbi despre institut fără să se evoce truda care a precedat constituirea acestei fabuloase biblioteci (deja la momentul 1940 erau strânse în depozite cca 100.000 de volume – p. 12). Într-un fel, de la bibliotecă s-a ajuns la institut. Totuşi, foarte curând bombardamentele de după 4 aprilie 1944 au pus în pericol fondul de carte, la fel ca şi vicisitudinile politice, cu tentativele de epurare (sau secretizare) a diverselor lucrări indezirabile pentru autorităţile comuniste. După decembrie 1989 lipsa spaţiului, dar şi prejudecăţi cultural-ideologice au condus la casarea controversată a unor cărţi de propagandă comunistă, chiar dacă în orice context acestea rămâneau surse istorice, poate indispensabile. Pe lângă bibliotecă, institutul deţine obiecte cu valoare muzeală deosebită, dar nu întotdeauna le poate pune în valoare, mai ales din cauza lipsei de fonduri. Datorită studiului Nicoletei Roman – Sub semnul prestigiului: Membrii, colaboratorii şi activitatea ştiinţifică a Institutului pentru Studiul Istoriei Universale în timpul directoratului lui Nicolae Iorga (1937-1940) – putem comensura rolul social major, dar mai ales politic, al institutului, care – prin intermediul conferinţelor despre frontiere din anii 1939-1940 (p. 56) – intra în atenţia oficialităţilor, inclusiv a Siguranţei, într-o perioadă în care războiul începuse în Europa; sub presiunea autorităţilor, în 1940 se alege o altă tematică pentru comunicările care urmau să fie susţinute („trebuie evitat tonul tendenţios şi iritant“). Astăzi, institutul, în mod obiectiv, nu mai poate avea un asemenea rol.
          Partea ce mai consistentă a volumului este reprezentată de studiul Ralucăi Tomi, intitulat Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga“ în anii directoratelor Gheorghe Brătianu (martie 1941 – septembrie 1947) şi Andrei Oţetea (octombrie 1947 – iulie 1948). Gheorghe Brătianu a fost poate – după N. Iorga – istoricul român cu cea mai mare anvergură internaţională, apreciat şi citat în medii academice externe prestigioase. Deşi a avut ca om politic atât o agendă controversată de politică externă, cât şi atitudini discutabile în politica internă, atacurile comuniste de după 23 august 1944 au reprezentat acte oneroase, de vendetă sângeroasă, îndreptate contra unui savant autentic. Moartea sa martirică în penitenciarul de la Sighet în 1953 reprezintă una dintre crimele zguduitoare comise de regimul comunist în cuprinsul universului său concentraţionar. Scrierea istoriei institutului trebuie să continue şi pentru a acoperi intervalul de după 1948, chiar dacă cercetătorii vor descoperi aspecte care pot contraria. Există un cult pentru Andrei Oţetea, cel care a revenit în fruntea institutului între 1956 şi 1970, cât se poate de justificat, pentru că profesorul şi directorul Oţetea a salvat cercetători, studenţi, direcţii de cercetare. Dar a putut salva aceste destine pentru că, dincolo de perioadele de dizgraţie pe care le-a traversat, a fost relativ bine integrat în noul sistem politic postbelic, remarcându-se şi prin scrieri şi atitudini publice conformiste. Probabil ar fi o eroare să se cadă în cele două extreme: o eroizare romantică sau o demolare moralist-pernicioasă a unei asemenea personalităţi.
          Florin Constantiniu (De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, 2007), Apostol Stan (Istorie şi politică în România comunistă, 2010; De veghe la scrierea istoriei: Securitatea, 2012), şerban Rădulescu-Zoner (Securitatea în Institutul de Istorie „N. Iorga“: Studiu de caz, 2008) au schiţat deja în cărţile lor – chiar dacă dintr-o perspectivă uneori profund subiectivă şi accentuat polemică – câteva fragmente din istoria Institutului „N. Iorga“ în timpul comunismului; sunt autori şi lucrări care de-acum sunt de neocolit. La CNSAS se află deja documente esenţiale cu date despre mulţi cercetători din cadrul institutului, care au funcţionat înainte de 1989, istorici profesionişti, dar şi politruci; este o istorie în care se împletesc actele de curaj (iulie 1988), conformismul şi delaţiunea. Unii cercetători şi-au văzut dosarele de urmărire informativă de la Securitate, păstrate acum la CNSAS; este de fapt o istorie care coboară până spre 1948. Sunt surse istorice care recompun – chiar dacă de o manieră deformată – istorii personale, reflectate în dosarele de cadre, ataşate uneori rapoartelor de la Securitate. şi datorită acestor izvoare putem schiţa profilul academic, moral al mai multor angajaţi ai institutului. Aparent, este mai simplu de scris o istorie instituţională post-1948 (datorită bogăţiei surselor), dar este nevoie şi de un discernământ mult mai accentuat.

 

Cristian Vasile

Pentru o istorie instituţională a istoriografiei (Ana Maria Ciobanu, Elena-Loredana Mirea et al. Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, 1937-1948. Bucureşti: Editura Oscar Print, 2009)

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)