Priviri (meta)critice

Constantina Raveca Buleu

          Asupra criticei de astăzi, cartea Nicoletei Sălcudeanu, apărută în 2011 la Editura Limes din Cluj-Napoca, adună articole şi eseuri publicate iniţial în paginile revistelor Vatra, Viaţa românească şi Cultura, alături de prefeţe ale unor volume editate de Polirom, toate alcătuind „o selecţie neîntâmplătoare de reflecţii asupra criticii şi asupra moravurilor critice de azi“, în care exerciţiul hermeneutic este dominat de o exigentă disecţie axiologică, sofisticat orchestrată sub imperiul unei vigilenţe ridicate la rangul de principiu metodologic.
          Deşi nu ignoră conţinutul discursului critic, Nicoleta Sălcudeanu se concentrează asupra pârghiilor ideologice sau de mentalitate din spatele actului critic, amendând erorile şi coregrafiile prudente, locurile comune şi reverenţele interesate, convinsă de imperativitatea etică a actului critic, dar conştientă de inerentele compromisuri la care ajunge orice critic. „Nu există individualitate critică să nu fi cedat, măcar o dată în viaţă, capriciului de moment sau parti-pris-urilor“ – afirmă autoarea, relativizând ceea ce părea a fi o recomandare intransigentă, destinată unui exerciţiu critic infailibil, printr-o sancţiune demnă de Terenţiu. Alarmantă nu este atât „eroarea umană“ a criticii de întâmpinare, mai cu seamă dacă este recunoscută sub impulsul „Exerciţiului de Constantă Vigilenţă“ (formulă pe care autoarea o preia din Triumful prostiei al Belindei Cannone), cât stăruinţa cu care unii „critici volintiri“ prelungesc „momentul de graţie“ al prostiei. În 1895, Constantin Dobrogeanu-Gherea îi gratula pe unii dintre discipolii lui Titu Maiorescu cu sintagma de „critici volintiri“, în prezenţa cărora el vede simptomul unei adevărate maladii:

Toate gazetele şi revistele sunt pline de critici şi mai ales odinioară excelenta revistă literară „Convorbiri literare“ a devenit o reşedinţă de toate sezoanele pentru mai mulţi tineri goi de prezent, dar plini de viitor, cari şi-au fixat acolo domiciliul lor critic. Ajunşi la gradul de critici, aceşti tineri vorbesc... adică să mă întrebaţi despre ce nu vorbesc‚ vorbesc despre toate, despre literatură, filozofie, începând cu Aristotel şi Heraclites şi sfârşind cu Spencer inclusiv, despre istorie, morală, sociologie ş.a.m.d., şi ceea ce e mai interesant, ca să nu spunem mai îngrijitor, e că vorbesc despre toate acestea cu aceeaşi gravitate pretenţioasă, ridicolă şi cu aceeaşi competinţă îndoioasă.
 
Aceeaşi discutabilă conduită monomană, aflată la modă, defineşte „criticii volintiri“ din acida portretizare a Nicoletei Sălcudeanu, diferit fiind faţă de epoca lui Dobrogeanu-Gherea doar criteriul care le ordonează uniformitatea opţiunilor, în secolul XXI acesta fiind trasat de marketing. „Deloc puţini – scrie ea în Neghiobia culturală, savurosul preambul al volumului –, gregari în expertiza critică, aceşti «volintiri» îşi rânduiesc judecata în funcţie de notorietatea, meritată au ba, a autorilor de «opere» mai mult sau mai puţin izbutite, notorietate preexistentă pe care, adesea, ei înşişi o făuresc.“ „Neghiobia inteligenţei – notează tranşant Nicoleta Sălcudeanu – nu e tăcută, e vioaie, belicoasă chiar, şi face prozeliţi“, iar mediatizarea contemporană îi asigură adeseori condiţiile unei ipostazieri autoritare, în măsură să impună valori acolo unde nu există decât impostură, fenomen recurent atât în artele plastice, cât şi în literatură.
          La celălalt pol, „valoarea singură are conţinut. E discretă şi liniştită“. În sfera ei intră Rescriptorul ideal Gabriel Dimisianu, criticul străin de modă şi neatent la construirea gloriei personale, adept al unei promovări literare transgeneraţioniste, nepartizane şi axate pe valoare, dar şi Gelu Ionescu (evocat în Eşecul ca perplexiune), ale cărui anxietăţi privind validitatea studiului său despre Eugen Ionescu sunt contrazise de minuţiozitatea documentării şi de exemplaritatea discursului hermeneutic, lecţie implicită şi „usturătoare pentru climatul de suficienţă şi superficialitate, generalizat astăzi“, când „se publică într-un ritm mai rapid decât se citeşte“. La extrem, reversul este cazul lui George Bălăiţă. Deloc discret, spiritul „reactiv“ al lui Marin Mincu se dovedeşte întotdeauna „germinativ“, orientat constructiv chiar şi în cele mai aprige campanii.
          Analizând cu un umor tandru Istoria literaturii române contemporane a lui Alex. ştefănescu, Nicoleta Sălcudeanu teoretizează ficţionalizarea judecăţii de valoare în critica literară, amendează partizanatul politizat din acest Roman de scandal al literaturii, dar recunoaşte şi candoarea cu care criticul abordează compromisul. O formă blândă de compromis reprezintă, în viziunea autoarei, devoţiunea neselectivă şi excesiva indulgenţă din discursul lui Mircea A. Diaconu, fără însă ca Epopeea amicală să oblitereze calităţile sale de istoric literar sau calitatea scriiturii critice. Operând în cadrele dihotomiei vocaţie-datorie, autoarea identifică în Tudorel Urian „criticul la datorie“ („în sensul bun al cuvântului“), dedicat consolidării, nu promovării, fidel bunului-simţ critic, conservator şi excesiv de tolerant, dar nu lipsit de umor şi cât se poate de credibil, altfel spus paradoxalul „critic fără însuşiri“, pentru care tocmai aspectul privativ musilian „reprezintă o însuşire în sine“.
          Dacă I. L. Caragiale armează retroactiv critica efervescentă din preambulul volumului, exegeza caragialiană devine, în Caragiale n-a existat, o replică ironică la cartea Ioanei Pârvulescu, În ţara Miticilor: De şapte ori Caragiale, iar în Rezon! subiectul unei polemici cu două culegeri de editoriale ale lui Nicolae Manolescu, mărul discordiei fiind tentativa unei lecturi soft a viziunii dramaturgului. Mai îngăduitoare este autoarea cu receptarea Istoriei critice a literaturii române. Conştientă de carenţele scolastice ale lucrării manolesciene, Nicoleta Sălcudeanu apreciază „potenţialul ei hedonist, subsumat prompt plăcerii textului“. De altfel, discursul critic disociat, echilibrat şi străin unidimensionalizărilor stigmatizante sau, dimpotrivă, apologetice, traversează întregul volum al Nicoletei Sălcudeanu. Îngăduitoare cu o carte de debut cum este cea a Alexandrei Tomiţă, O istorie „glorioasă“: Dosarul protocronismului românesc, fără a-i trece cu vederea derapajele, autoarea se lasă captivată de discursul lui Al. Cistelecan despre literatura memoriei, fără să ignore problemele de adecvare ale unui critic pornit într-o questă pentru literaritate într-un perimetru sărac în aşa ceva. Aceeaşi atitudine guvernează şi portretul dinamic al lui Dan C. Mihăilescu, critic cu o asumată identitate de interregn, sau hedonismul critic al lui Cornel Ungureanu.
          În Generaţia dintre dictaturi, Nicoleta Sălcudeanu etalează veritabile calităţi de istoric literar, dovadă fiind inventarul minuţios şi exigent al istoriilor literare care tratează literatură românească postbelică din avanscena analizei volumului Anei Selejan, Poezia românească în tranziţie (1944-1948). Sensibilă la stereotipiile cu care operează critica literară autohtonă, autoarea face în O epopee provizorie a literaturii române un adevărat rechizitoriu al mecanismelor ce guvernează discursul criticii de întâmpinare, tot mai accentuat „tabloidizată“, manipulând idei de-a gata furnizate de un marketing inteligent şi tot mai străină de minima lectură a cărţilor recenzate.
          Detaşată de un alt fenomen la modă în lumea literelor româneşti, Dosariada, autoarea demască în Miles Gloriosus excesul eticului în detrimentul esteticului şi justiţiarismul ca mască pentru frustrare, studiul de caz fiind dialogurile din 2010 ale lui Bujor Nedelcovici cu Sergiu Grigore. O cu totul altă atitudine dezvoltă Octavian Paler, protagonistul din Dincoace de Rubicon, un om „care şi-a asumat lucid vulnerabilitatea“ într-o lume în care „libertatea [este] trăită urât“, o manifestare a ei fiind tocmai Dosariada.
          În diagnosticul Nicoletei Sălcudeanu, nu numai Eugen Negrici este arondabil „unei tipologii literare a nemulţumirii şi marginalităţii“, ci şi intransigentul Alexandru Muşina, a cărui marcă pare a fi o „optzecitate după optzecism“. La celălalt capăt al spectrului, lecţia lui Eugen Simion pare a fi una a obiectivităţii critice eliberate de resentiment şi idiosincrazii, ancorate autarhic în literatură.
          Departe de a fi atentă doar la negativul lumii literare, Nicoleta Sălcudeanu aplaudă şi excepţiile. Astfel, cu toate că semnalează edulcorarea actuală a interviului, consacră o cronică elogioasă volumului de interviuri semnat de Mircea Iorgulescu, Convorbiri la sfârşit de secol. Acelaşi registru caracterizează articolul despre volumul lui Gheorghe Perian, Dezlegarea la cărţi (Eseuri de critică literară), cronica despre Timpuri noi: Secvenţe de literatură română, cartea din 2009 a lui Daniel Cristea-Enache, cea consacrată cărţii despre Milan Kundera a lui Horia Ursu sau textul final despre „sistemul antiprost“, construit de Mircea Iorgulescu în Poştalionul cu boi, excelentă cădere de cortină la capătul unei polemici nuanţate cu păcatele criticii de astăzi, dezvoltate într-un dozaj fin de implicare pasională şi discurs inteligent, de obiectivitate şi curaj, de seriozitate critică şi umor.

Constantina Raveca Buleu

Priviri (meta)critice (Nicoletei Sălcudeanu, Asupra criticei de astăzi. Cluj-Napoca: Editura Limes, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)