Poeme de Liviu Georgescu


Atingerea

Gândul stârneşte visarea într-o carafă cu stele.
Tu mă mângâi dusă pe gânduri.
Lacrimile sapă nenăscutul
şi sângele depune mărturie pentru ce a văzut.
Inima începe chiar ea să vadă
în orizontul albind, pe scări neinventate încă,
sub firul de apă,
asemeni unei lentile-n dezgolire.
Comete de gânduri trec pe cerul albastru
primenit pentru nuntă.
Lumea păleşte ca o umbră a sufletului
dilatat şi strălucitor.


Scări de mătase

braţele rămase pe stânci, ca florile-de-colţ,
fluturând steagurile rupte de vântul venit din pustie –
mari bălţi de carne rămân pe piatră
înfigându-şi rădăcinile în cer, pe vârful cel mai înalt
unde fierbinţeala fiarei îţi aminteşte de ameţeala 
de demult – de vertijul păcatului.
 
petele adormite pe fruntea îngerului dau rodul viclean,
freamătă zeii prin umbrele joase
de unde poamele îşi scot cornul de viperă verde.

cristalul se întunecă cu gânduri ascunse şi rele,
scade până la o picătură de fiere.
vorbele încep să fluture ca o bală lăsată
pe pământ de scări de mătase
urcate de târâtoare prin frunzişul ruginind.

timpul se dezlănţuie deodată prin sfere.
întunericul răscoleşte miezul gata de rod.
iar tu lângă mine te-ai făcut mică şi tandră,
te caţeri pe trunchiul noduros, pe braţele rămase pe stânci
ca florile-de-colţ, atingând nemurirea.


Drum înapoi

timpul mă împinge înapoi, către ce, către cine?
înapoi către mine, printre ziduri uscate,
florile se scutură la auzul paşilor, inimile seacă
la trecerea vrerii,
pădurile ard şi raza se închide în sine.

prin ierburile arse, cu greu mă urnesc înspre apa vie
să pot să ajung pe lumină.
şi cine mă aşteaptă pe mine?
farmecul stelei licăreşte duios peste lună,
bătută cu unghia, răsunând în pustie.

singure mările stau împietrite, nu clatină vântul un val.
eu trec pe deasupra ca un vultur senin,
privesc totul din cer şi mă prăvălesc în goluri adânc.
doar un suflu s-a oprit de niciunde şi roade în mal.
fluturii s-au întors în piatră. piatra s-a întors în pântec.
primele gânduri strălucesc fără ape. e cineva acolo?
prin crăpăturile vremii se răsfiră singur şi veşnic un cântec.            


Asediu

Prin ziduri de cărămizi pătrund uscăciunile şi iederile
otrăvitoare. Marile fabrici de iluzii sunt udate cu urina
câinilor vagabonzi.
Prin bălţile întinse până departe ca tranşeele
misterios corbii se pierd
spre centrul pământului.
E ziua de dinainte
şi tu te rujezi şi te lustruieşti în oglinzi.
Mărăcinişul creşte printre vorbe de ocazie.
Prin fumul dens rudele nu se mai recunosc.
Soarele se adânceşte într-o gaură săpată cu lopeţi ruginite
în mijlocul cerului de mâini înfometate.
Prin ziduri de cărămizi pătrund uscăciuni şi blesteme,
fiarele şi păsările mici de pradă.
De la tine de pe balcon se vede tot oraşul,
până departe, la gropile de gunoi, periferiile arse,
armatele înaintând.
şi toate femeile au fugit din calea invadatorului.
Răsufletul lor greu se întinde ca meduzele
pe apusuri dărăpănate
unde efemeridele îşi fac culcuş.
şi toate utilajele au ruginit în curtea marilor uzine de iluzii.
E ziua de dinainte.
Soarele se adânceşte într-o gaură săpată cu lopeţi ruginite
în mijlocul cerului de mâini înfometate.


Viaţă străină

Întoarcere-n timp, în straiele nopţii, fugar,
sărutând neantul,
am călcat vestmintele vocii,
şi din adânc s-a auzit o coardă vibrând
la atingerea unui freamăt nespus –
doruri de noapte în tencuielile florii, suave, brodate cu fum.

Întoarcere-n trup, în viaţa ce-şi deschide viaţă propriei sfere
impure.
Propriei degradări nenumite. Prin simpla volută.
Prin gestul mărunt. Prin nemăsurata măsură.

Timpane de gheaţă şi sâmburi orbind, dorm în întunericul galerelor
acolo unde lemnul începe să prindă dorul de moarte,
până când ne absoarbe în el
şi cădem în trecut, cu spinări de reptilă, cu coame de fluturi,
cu vise de melc.

O sfidare a nopţii prin mişcări fără rost, prin frecare şi fum.
În păduri dogorind, nimicul se freacă de astre,
miros de pucioasă emană.
Tandrele feluri de-a fi se ridică din ou.
Îşi depun fericirea de-o clipă.
Acolo unde lent fermentează în lemn dulceaţa morţii
şi-a vieţii străine.

 

Liviu Georgescu

Poeme de Liviu Georgescu

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)