Cum se întîmpină o antologie de poezie (germană)

Ion Bogdan Lefter

Vînt potrivit pînă la tare: Tineri poeţi germani din România. Antologie de Peter Motzan. Traducerea poemelor: Ioan Muşlea. Ediţia a II-a, îngrijită şi cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter. Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012.

        O noutate absolută n-avea cum să fie pentru publicul „majoritar“, la apariţie, în 1982, Vînt potrivit pînă la tare, culegerea de 10 poeţi germani din România, de vreme ce poeme ale autorilor din sumar fuseseră traduse şi publicate în presa culturală din ţară. Totuşi, ca imagine de ansamblu, masivă, antologia se va dovedi o revelaţie, cel puţin pentru o anumită parte a publicului intelectual şi pentru zone semnificative ale lumii noastre literare. Nu e cazul să exagerăm nici în plus, nici în minus: cartea, cu un tiraj probabil limitat, deşi aş presupune că puţin peste cel al genului (ca volum colectiv, i se vor fi aprobat poate 2-3.000 de exemplare; cele mai multe plachete individuale de versuri se tipăreau în epocă în circa 1.000 de exemplare sau doar 7-8-900), şi-a avut impactul ei, fără să stîrnească mari furori. Pe termen lung, mai importantă decît eventualul succes de vînzări şi de lectură a fost – cu siguranţă – primirea omologilor de limbă română. Primii trei autori din antologie aveau aproximativ vîrsta aşa-numitei „promoţii ’70“ din literatura „majoritară“, însă următorii şapte erau efectiv congeneri cu „noul val“ postmodern care tocmai se lansase, după fondarea în 1977 şi afirmarea în anii următori a Cenaclului de Luni bucureştean şi a grupurilor afine din Cluj, Iaşi, Timişoara, de prin alte locuri din ţară. Cîţiva ani în plus şi precocitatea manifestării încă din anii liceului sau de la începutul studenţiei le permiseseră membrilor Aktionsgruppe un mic avans. Născuţi în 1951-1952, Lippet, Totok, Wagner şi Bossert erau practic de vîrsta prozatorilor „noului val“ românesc, a lui Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Sorin Preda, Constantin Stan & comp. (născuţi în 1950-1951). Pînă în 1982, data publicării Vîntului potrivit..., ei dăduseră deja cîteva prime cărţi (Nedelciu, Stan, Crăciun) sau aşteptau cu manuscrise depuse în edituri (Iova şi alţii) şi pregăteau culegerea Desant ’83. La rîndul lor, viitorii prozatori îşi afirmaseră şi ei de timpuriu voinţa radicală de schimbare de atitudine scriitoricească, încă din 1970-1973, cînd, în studenţie, redactaseră gazeta literară de perete, foarte experimentalistă, intitulată Noii (cu adjectivul „nou“ substantivat, la plural şi articulat hotărît). Însă cele două nuclee nu comunicaseră între ele şi – în genere – „noul val“ românesc, care căpătase o amploare de generaţie literară masivă către finele anilor ’70, ignora existenţa unui grup paralel de limbă germană, deci şi persecuţiile politice la care fuseseră supuşi membrii săi. Fără să fi intrat în confruntări deschise cu sistemul (cîteva episoade de acest fel vor urma de-a lungul anilor ’80 şi la finalul deceniului şi al regimului), „noul val“ românesc îşi constituise pe alte căi şi în alte forme o similară conştiinţă politică şi contestatară, refuzînd alinierea ideologică şi asumîndu-şi condiţia marginalităţii sociale, într-o – în schimb – permanentă ofensivă a subversiunii literare: neorealism, experimentalism, cosmopolitism „occidentalizant“ etc., etc., etc.
           Apariţia Vîntului potrivit pînă la tare furnizează transpunerea în româneşte a „nemţilor tineri“ şi favorizează joncţiunea. Membrii Cenaclului de Luni (care avea să fie interzis un an mai tîrziu, în toamna lui 1983) întîmpină antologia cu mare simpatie. Dintre ei, două grupuri, şi anume Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, respectiv Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Alexandru Muşina şi autorul reconstituirii de faţă, semnaseră tot în 1982 două volume colective programatice, Aer cu diamante şi Cinci, primite la fel, ca mesaje de nonconformism ale unei noi generaţii literare. Prozatorii vin la rînd anul următor, cu Desant ’83. Similitudinile de atitudine sînt vizibile pe toată gama. Încît, dacă pînă la Vîntul potrivit... lecturile merseseră mai ales într-un sens, tinerii germani fiind la curent cu noutăţile literare româneşti, rareori invers, acum autorii de ambe părţi se citesc reciproc, fac cunoştinţă directă, îşi identifică o bază comună de opţiuni literare, morale, politice.
           Un episod-cheie al acestui capitol de poveste e cel al anchetei pe care redacţia Neue Literatur o organizează după apariţia antologiei, sub titlul Diferenţe şi asemănări (Unterschiede und Ähnlichkeiten), invitînd un grup numeros de autori români congeneri să se pronunţe. Setul de răspunsuri, de fapt de articole substanţiale, e tradus şi publicat în două numere consecutive ale revistei de limbă germană. Semnează: Mariana Marin, Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu, Dan Petrescu, Ioan Buduca (în nr. 5, mai 1983, p. 23-31), Traian T. Coşovei, Elena ştefoi, Liviu Antonesei, Ion Bogdan Lefter şi, la final, de-o vîrstă cu Anemone Latzina, Nicolae Prelipceanu (în nr. 6, iunie 1983, p. 27-34). O lună mai tîrziu, grupajul e reunit, în versiune românească, aşa cum textele fuseseră scrise, în lunarul sibian Transilvania, sub titlul Tînăra poezie germană din România (nr. 7, iulie 1983, p. 37-43). Colegii de generaţie „majoritari“ sînt la unison, întîmpinînd antologia sărbătoreşte. Cea mai entuziastă e Mariana Marin, al cărei eticism poetic îşi descoperise de mai demult consonanţe speciale cu cel al Anemonei Latzina, al lui Bossert, al celorlalţi: autoarea Războiului de o sută de ani numeşte Vîntul potrivit... „evenimentul anului editorial care s-a încheiat“ (textul, publicat în Neue Literatur în mai, trebuie să fi fost scris în primele luni ale lui 1983, de unde judecata bilanţieră). Nivelul general al intervenţiilor e admirabil, cei cinci colegi ai mei „lunedişti“, Mariana Marin, Elena ştefoi, Vişniec, Cărtărescu şi Coşovei, plus ieşenii Petrescu şi Antonesei şi fostul echinoxist, aclimatizat în Bucureşti, Buduca contextualizînd lucrurile, comparînd experienţele literare ale „părţilor“, cu – da! – similitudini şi diferenţe, într-un limbaj critic de foarte bună calitate. Doar Antonesei pomeneşte Grupul de acţiune Banat, restul se referă la fenomenul „tinerei poezii germane din România“ în ansamblu. În ce mă priveşte, am dezvoltat acolo tema omogenităţii tematice şi de atitudine şi a asimetriei retorice: accentul pe mesaj la „nemţi“, echilibrul dintre mesaj şi limbaj la românofoni, mai „retoricizaţi“, mai atenţi la construcţia „tehnică“ a versurilor. Încheietor de pluton, Nicolae Prelipceanu, recent stabilit în capitală, după ce trăise la Cluj în perioada fondării Echinoxului şi după aceea, cunoscîndu-i bine pe Motzan, Hodjak, fenomenul, pune şi un accent de solidaritate mai largă, vorbind despre asemănările nu doar cu „Vişniec, Marin, Coşovei, ştefoi, Romoşan“, ci şi cu „poate o generaţie-două mai dinaintea lor“.
           Publicarea anchetei în româneşte e însoţită de un mic incident trecut sub tăcere, discret semnalat – sau „mascat“ – în formularea din şapoul în care se spune că au participat zece scriitori români, dar şi că revista Transilvania procedează la „reproducerea selectivă a textelor critice care alcătuiesc amintita masă rotundă“. După introducerea redacţională, ... doar nouă răspunsuri! Eliminat e al lui Dan Petrescu. (şi, din motive greu de înţeles, au fost inversaţi Vişniec, iniţial al doilea repondent, în Neue Literatur, şi Cărtărescu, acolo al treilea, aici adus imediat după Mariana Marin.) Nu-mi amintesc ca în epocă să se fi remarcat actul de cenzură, care se cuvine – însă – menţionat măcar acum, retrospectiv, cu tot cu semnificaţia lui politică: fiindcă exact atunci, la mijlocul lunii mai 1983, autorul, soţia sa, Tereza Culianu-Petrescu, sora lui Ioan Petru Culianu, contestatar din Occident al regimului Ceauşescu, şi alţi colegi şi prieteni, între care o serie de critici şi eseişti din aşa-numitul „grup de la Iaşi“, în speţă Dan Alexe, Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu şi Luca Piţu, fuseseră percheziţionaţi şi anchetaţi de Securitate, într-o operaţiune care ar fi putut-o evoca pe cea desfăşurată cu aproape un deceniu înainte împotriva altui grup, „de acţiune“, în colţul opus al hărţii, privind din Nord-Estul Ieşilor către Sud-Vestul bănăţean. Numărul 5 al revistei Neue Literatur era deja sub tipar, dar pînă în iulie, cînd iese Transilvania, e timp pentru o lectură atentă a cenzurii, care sesizează mesajul subversiv al textului lui Dan Petrescu şi-i împiedică apariţia şi în româneşte. Al lui Antonesei, aflat în aceeaşi situaţie, e lăsat în pagină, căci e mai puţin politic şi mai focalizat literar. În plus, cumnatul lui Ioan Petru Culianu era văzut drept un „cap al răutăţilor“ în „grupul de la Iaşi“. Textul lui Dan Petrescu avea să apară în forma în care fusese scris, în româneşte, abia după căderea vechiului regim, în volumul său Tentaţiile anonimatului şi alte eseuri (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1990, p. 216-217). Emisese – într-adevăr – diagnostice de o exactitate sarcastică imposibil de suportat de către autoritatea comunistă: menţionase „cotidianul searbăd şi mizer“ şi „asaltul unui derizoriu degradant“, arătase că „Massele prezentului nu sînt sensibile decît la claritatea indubitabilă a discursului dictatorial, părînd a nu înţelege dintre modurile verbale decît imperativul, de preferinţă la plural: Marchons, marchons...“ ş.a.m.d. Comentînd poezia din Vînt potrivit..., constatase că „Lucrurile se petrec uneori de parcă abia acum s-ar respecta într-adevăr principiile «realismului socialist», cu următorul corectiv: «nimic nu e de fapt aşa cum este în realitate» (Franz Hodjak)“ şi adăugase că „Modificată astfel, devenită adică domeniul prin excelenţă al exprimării revoltei, poezia este indiferentă la talent; nu vreau să spun prin aceasta că poeţii tineri, germani sau români, ar fi netalentaţi, ci pur şi simplu că în condiţiile actuale ale libertăţii de expresie talentul este inoperant: cei care mai versifică bine îndeplinesc deja un act de dresaj, domesticesc puţin năluca rebelă a limbajului, pregătind astfel terenul discursului dictatorial; aceştia prin urmare se găsesc de cealaltă parte a baricadei...“. Lectura în paralel a autorilor celor două etnii dă şi peste o diferenţă: „În comparaţie cu congenerii lor români, poeţii germani sînt mai puţin dispuşi la a face haz de necaz şi dubla lor marginalizare (ca poeţi şi ca germani) îi apropie de frontierele tragicului“. Concluzia, puţintel criptică, vrea să spună că „Epoca“ (scrisă aşa, cu majusculă, aluzie la glorificanta retorică oficială) poate fi contracarată de o literatură ofensivă: „Singura replică a poetului faţă de Epocă este aceea de a scrie o poezie pe măsura Epocii“; cu un final care exprimă solidaritatea cu angajamentul etic şi politic al „nemţilor noştri“: „la fel cum Richard Wagner îşi investeşte speranţele în cei din Nicaragua, îmi voi permite să închei cu cuvintele sale: «... Poate că voi,/ însă, prieteni – lăsaţi-mă să termin acest gînd/ smintit – poate că voi veţi reuşi»“.
           Extraordinar mesaj, chiar dacă blocat atunci de către cenzură; dar... se publicase deja în traducere germană!

          Întîmpinarea antologiei nu se rezumă la ancheta din Neue Literatur/Transilvania. Către sfîrşitul lui 1982 şi de-a lungul lui 1983 apar în presa culturală românească numeroase cronici. Iată o listă: Grete Tartler, „Noua subiectivitate“, în România literară, nr. 47, 18 noiembrie 1982, p. 12; Paul Dugneanu, „Vînt potrivit pînă la tare“: Zece tineri poeţi germani din România, în Luceafărul, nr. 49, 4 decembrie 1982, p. 2; Petru Poantă, Vînt potrivit pînă la tare, în Tribuna, nr. 1, 6 ianuarie 1983, p. 4; Dinu Flămând, Zece poeţi germani, în Amfiteatru, nr. 2, februarie 1983, p. 10; Liviu Antonesei, Identitate şi diferenţă, în Convorbiri literare, nr. 2, februarie 1983, p. 7; Virgil Mihaiu, Zece poeţi germani din România, în Steaua, nr. 3, martie 1983, p. 14; Mircea Mihăieş, Mässiger bis starker Wind, în Neue Banater Zeitung, 8 martie 1983, p. 3 (cronică tradusă în germană, scrisă la invitaţia NBZ); Ion Bogdan Lefter, Tineri poeţi germani din România, în România literară, nr. 13, 31 martie 1983, p. 11; Carmen Blaga, O antologie în actualitate, în Orizont, nr. 14, 8 aprilie 1983, p. 3; Petru Ilieşu, Vînt potrivit pînă la tare, în Forum studenţesc, nr. 2, 1983 (revistă trimestrială, deci apărută probabil în primăvară), p. 5; Constantin Cubleşan, Zece tineri poeţi germani din România, în Contemporanul, nr. 19, 6 mai 1983, p. 10; Cornel Moraru, Tineri poeţi germani din România, în Vatra, nr. 11, noiembrie 1983, p. 5. Două portrete de autor alcătuieşte Traian T. Coşovei în urma lecturii antologiei: William Totok, în Scînteia tineretului: Supliment literar-artistic, nr. 16, 17 aprilie 1983, p. 2 şi Richard Wagner, în aceeaşi revistă, nr. 23, 5 iunie 1983, p. 2 (la rubrica Pro amicitia).
           Analize atente, comprehensive, contribuind la o primire de-a dreptul fastuoasă, s-ar zice! Vor mai fi fost şi alte articole, cronici, comentarii. Dar – mai ales – se deschisese astfel calea unei bune receptări pe termen lung. Referinţele la „nemţii noştri“ se vor multiplica treptat, iar cele cîteva traduceri ulterioare beneficiază de acelaşi orizont de atenţie activă, începînd – bunăoară – cu versiunea românească a extraordinarului poem al lui Johann Lippet: Biografie. Un model (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1983). În presa de după 1990 se va vorbi pe larg despre proiectul literar, etic, politic al „scriitorilor germani din România“, se vor publica interviuri, se vor restitui documente. Fireşte, apar şi cărţi de şi despre cei în cauză; cu un impuls energic începînd din toamna lui 2009, cînd Hertei Müller îi este oferit Nobelul...

          Povestitorul nu ascunde faptul că după apariţia Vîntului potrivit pînă la tare naraţiunea sa devine şi subiectivă. Îi cunoşteam dinainte pe cîţiva dintre colegii noştri de limbă germană, de pildă pe Helmut Britz, care făcea dinspre Tîrgu-Jiu, unde se mutase în urma căsătoriei, escapade către lumea literară bucureşteană, sau pe medieşeanul Klaus F. Schneider (companion de festivaluri literare, în anii noştri de facultate, el fiind pe-atunci echinoxist clujean; avea să revină, ca profesor, la Mediaş; s-a stabilit în Germania de Vest în 1987); în facultate i-am întîlnit pe Klaus Hensel şi pe Hans Herbert Gruenwald (doi studenţi la germană şi unul la engleză, în aceeaşi secţie de „limbi germanice“); pe la Cenaclul de Luni trebuie să fi trecut şi Rolf Bossert, stabilit în Bucureşti; mobil era şi clujeanul Werner Söllner, care circula spre capitală asemeni colegilor etnici români, la „evenimente literare“ sau la şedinţele de la Uniunea Scriitorilor. Însă Vîntul potrivit... a produs un declic şi o fraternizare mai largă a „noului val“ al literaturii „majoritare“ cu „minoritarii“ germani. În iunie 1983, deci la o jumătate de an după apariţia antologiei, cînd s-a ţinut o nouă ediţie a Festivalului de la Sighişoara, care devenise din 1981 un loc de întîlnire naţională a generaţiei noastre, au participat şi Helmuth Frauendorfer, Hellmut Seiler, William Totok, alături de Britz, care venise acolo şi în 1981 şi 1982 (tot atunci participase şi Klaus F. Schneider; în 1981 – şi Anton Seitz, şi el echinoxist). Iar în iunie 1984, la ultima ediţie tolerată de autorităţile locale şi poate şi de cele centrale, care se vor fi „sesizat“, printre numeroşii participanţi s-au aflat şi Bossert, Britz, Frauendorfer, Gruenwald (viitor redactor la Neue Literatur, rămas bucureştean pînă astăzi, implicat în tot felul de proiecte jurnalistice şi de promovare a „culturii germane din România“), Horst Samson, Schneider, Seiler, Totok. Alte detalii – în textele mele din Puzzle cu „noul val“. Addenda la falsul tratat de poezie Flashback 1985 (Piteşti: Editura Paralela 45, 2005, p. 96-101, 103-104, 110-118 şi în secţiunea „Tineri poeţi germani din România“, p. 149-171, unde am inclus cronicile mele la Vînt potrivit..., la Biografie: Un model şi la Die Einzahl der Wolken/Singularul norilor, culegere retrospectivă de versuri a lui Ernest Wichner, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003; de asemenea, contribuţia mea la ancheta din Neue Literatur/Transilvania şi alte articole din grupajele despre „nemţii noştri“ pe care le-am alcătuit în revista Contrapunct, în 1990 şi 1992. şi cărţile lor, pe care am început să le adun după apariţia Vîntului potrivit..., deşi nu reuşesc să citesc curent în germană (ca-n copilărie şi adolescenţă): cîteva – primite de la autori sau de la colegii lor „nemţi“; restul – cumpărate din marile librării centrale bucureştene sau, în vacanţe şi călătorii prin ţară, din micile magazine ale tîrgurilor ardeleneşti, uitate acolo pe rafturi, chiar şi după emigrarea autorilor. Bună parte dintre volumele publicate în România, în germană, de Ortinau, Wagner, Totok, Seiler, Samson, Herta Müller, Britz, într-o colecţie de vreo douăzeci de titluri: nu multe, dar atît de preţioase pentru povestitorul de acum...  Şi întîlnirea mea cu Herta Müller, Wagner, Totok, Rolf şi Gudrun Bossert, în toamna lui 1985, în Bucureşti, unde timişorenii veniseră pentru a-şi depune cererile pentru acordarea de paşapoarte pentru plecarea definitivă către „patria lingvistică“. Am mai evocat scena undeva – şi n-o pot uita, cum nu pot uita cuvintele pe care Willi Totok mi le-a spus atunci: „poezia germană din România se desfiinţează“ (v. Puzzle..., p. 159 sq.)...
           Apoi au venit aprobările şi emigrarea efectivă: soţii Bossert au ajuns în Germania de Vest la sfîrşitul lui 1985, Gerhardt Csejka în 1986, Herta Müller, Wagner, Totok, Lippet, Samson, Frauendorfer în 1987, Seiler în 1988, cu atît de puţini „mohicani“ rămaşi în România. Parte dintre cei plecaţi au făcut jurnalism în presa germană, criticînd vehement regimul comunist de la Bucureşti, pînă la sfîrşitul său din decembrie 1989. Am putut relua contactele în 1990, cu multe episoade care nu mai pot fi evocate aici fără a lungi mult prea mult povestea. Aş comprima-o în cîteva cuvinte: o de-acum veche solidaritate, o mare preţuire pentru o experienţă umană, intelectuală şi literară de excepţională densitate morală şi estetică, un spectaculos, impresionant model poetic – şi şi prozastic şi eseistic, dacă ne gîndim la povestirile, romanele, mărturiile publicate ulterior, după emigrare, de către Herta Müller, Wagner, Hodjak, Lippet, de mai vîrstnicii Paul Schuster sau Dieter Schlesak, cu toţii recunoscuţi ca importanţi scriitori germani, europeni; şi „germani din România“, cum altfel?! Plus marele poet experimentalist care a fost Oskar Pastior, plus romancierul cu tîrziu start şi atît de elogiat astăzi Eginald Schlattner (rămas în România, pastor în Roşia de Sibiu – Rothberg, pre nemţeşte!)...

          Dincolo de toate, în ceea ce priveşte întregul fenomen al „literaturii germane din România“, continuă să fie necesară traducerea şi publicarea extensivă a autorilor în cauză. Avem – de fapt – la dispoziţie prea puţin din operele lor şi de dinainte, şi de după stabilirea în „patria lingvistică“. Doar Hertei Müller i-au apărut în „patria natală“ mai multe romane după 1990 şi, de cînd a devenit „nobelistă“, e în curs editarea integrală a operei. Cîteva cărţi – Schlesak sau Wagner. Romanele lui Schlattner. Alţii – puţin sau deloc. Traducerea tuturor e un proiect pe care cultura română ar trebui să şi-l asume.

Fragmente din prefaţa la Vînt potrivit pînă la tare: Tineri poeţi germani din România, ediţia a II-a, 2012

 

Ion Bogdan Lefter

Cum se întîmpină o antologie de poezie germană. (Vînt potrivit pînă la tare: Tineri poeţi germani din România. Antologie de Peter Motzan. Traducere de Ioan Muşlea. Ediţia a II-a, prefaţă de Ion Bogdan Lefter

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)