Ludicul şi livrescul

Iulian Boldea

          În poezia românească de azi, şerban Foarţă ocupă un loc singular. Nu există vreun alt poet care să-i poată concura spiritul calofil, preţiozităţile, tentaţia livrescului, înclinaţia spre joc sau teatralitatea împinsă spre bufonerie a versurilor. Poezia lui Foarţă se naşte dintr-o totală libertate a imaginarului: sunetele, cuvintele, imaginile se înlănţuie într-un miraj al voluptăţii semantice, în care avatarurile şi nuanţele verbului sunt etalate cu dexteritate manieristă. Poemele lui Foarţă reunesc, în substanţa lor fluidă, adevărate labirinturi de oglinzi în care realul şi imaginarul, fenomenalitatea şi reveria se întrepătrund fără încetare. Incantaţiile delicate, fragile şi tandre, nu sunt lipsite de o înfiorare tragică, reculeasă, transcrisă în tonalitatea grav-ironică atât de proprie poetului timişorean: „Când amor nu mai e/ ne rămâne sub cer/ o Promenade des Anglais,/ un Hotel Angleterre.// Unii mor când vor ei,/ ceilalţi nu-şi cunosc ora;/ pentru blondul Serghei/ moare nu Isadora.// (Să juri, azi, nu-ţi mai cer,/ pe-o eşarfă, un şal/ de un bleu deleter,-/ de un roşu prea pal!)// În decembrie-n trei,/ zi înscrisă cu dalta,/ pentru blondul Serghei/ sinucide-se alta.// După ce a fumat/ un pachet de ţigări/ sub un cer afumat/ ca al negrelor gări,/ mai niznaie la tir/ decât ai lui Denikin,/ într-un vechi cimitir/ moscovit, Vaganikin,/ ea şi-a tras prin rever/ (era mult alb pe câmpuri)/ şase mici sâmburi/ de revolver.../ ... Dreapta, nesigură/ (mult alb/ pe case):/ pentru o singură/ inimă, şase;/ pentru o inimă singură, şase.// Eu, să juri, n-am să-ţi cer,/ pe-un pachet de ţigări/ Mozaic, sub un cer/ ca al negrelor gări!// Unii mor când vor ei,/ alţii, când bate ora;/ unii mor ca Serghei,/ ceilalţi, ca Isadora.// Nu mi-i gândi’ la ei./ Ci la Ea. (Mă asculţi?)/ Unii mor când vor ei./ Ceilalţi, nu. – Cei mai mulţi“.
          Un „homo ludens cu o ţinută aristocratică“, şerban Foarţă e autorul unei poezii ce se impune „printr-o calofilie fanatică, dusă până la o delirantă pedanterie“ (Gheorghe Grigurcu). Unele poeme se impun prin structura şi tonalitatea lor barbiană, prin concizia expresiei şi prin semantica sedusă de circumvoluţiile ermetice ale frazării: „Cu luare-aminte (pe când, seara,/ iatacele-n eşarfe-ncep;/ ea tace leneş; arfe-ncep;/ culoarea minte) (pe când seara// alb astru-n cearcăn vânăt, ori/ mărgea-n privirea mea aprinde),/ mărgean, privirea mea, a prinde,/ albastru-ncearcă-n vânători!“. Desigur, jocurile de cuvinte, luxurianţa lexicală, aromele arhaizante, subtilităţile ermetice sunt cele care dau farmec liricii lui Foarţă, mai în fiecare poem: „cu umbre, lande, doamne în crinolină albă. (În crin, o lină, albă, zadarnică ardoare.) Cu ore, lan de doamne. (În crinolină albă: za darnică, ard oare?) Cu doamne-n voal (ten palid, ovaluri împietrite). Cu doamne-nvoalte (’n palid, – o, valuri împietrite!) Cu doamne nulipare. Cu-n umede rumori eoliene (din insule Hebride, nu Lipare), un evantai de doamne nulipare. Într-un târziu fief; regate – norii. (Într-un târziu, fie fregate – norii!) Cu nume de rumori eoliene: Aura, Favonia, Zéphyrine. Cu Umbre, lande, doamne în mână (e o carte). Cu un brelan de doamne în mână (e o carte), să pierzi la Qui-perd-gagne (şi viceversa)“. În ciuda unei obiectivităţi autoimpuse, a unei echidistanţe controlate mereu, în abisul textului, ca şi în faldurile strălucitoare ale poemului se poate bănui figura unui eu liric neliniştit, marcat în profunzime de amprenta solitudinii şi a tristeţii ontologice. Ilustrativ e chiar celebrul poem Balada baionetei din Bayonne, în care verva lexicală, jocurile de cuvinte, ornamentele lexicale nu pot amputa cu totul un sentiment, impregnat de livresc, al nostalgiei şi efemerului: „Olanda vine din Olanda,/ caşmirul vine din Caşmir,/ că ni s-a ofilit ghirlanda,/ cu toate astea, nu mă mir.../ ... Am mai dansat o arleziană,/ a mai căzut un batalion:/ sclipea-n Artois o arteziană/ şi-o baionetă, la Bayonne.// De la Berlin venea berlina/ şi indigoul de la Ind;/ iubea Marcel pe Albertina/ şi era foarte suferind.../ ...şi ne-a cuprins indiferenţa/ şi-a mai pocnit câte-un balon:/ sclipesc faianţele-n Faenza/ şi baionetele-n Bayonne.// Voltaire dormea într-o volteră / şi, între timp, filozofa,/ a mai trecut de-atunci o eră,/ a mai căzut câte-o sofa.../ ... De ce se clatină iatacul/ şi cad ghiulele pe balcon?/ Opriţi, opriţi, opriţi atacul/la baionetă, la Bayonne!// ÎNCHINARE:/ A mai trecut o belepocă;/ adio, domnule baron!.../ ... Sclipeşte-n soare, echivocă,/ o baionetă, la Bayonne“.
          Iubitor de ceremonialuri cu uşor aer desuet, amator de preţiozităţi nostalgice, recurgând la jocurile, rafinamentele gratuite şi ornamentele limbajului poetic, şerban Foarţă e, nu mai puţin, un poet al încifrării mesajului, al camuflării esenţelor dedesubtul arhitecturii labirintice a textului, în alcătuiri lexicale ce unesc puritatea şi gratuitatea, graţiozitatea imagistică şi calofilia: „E scharfes S-ul buclei sale/ într-un album: eden ascuns/ într-un alb. (Umede-n ascuns,/ eşarfe-s.) – S-ul buclei sale// cu, prinse-n şnur lila, scrisori/ vechi – nu făr’ de velinuri scumpe;/ vechi nufăr de velinuri scumpe/ cuprinse-n şnur lila: scrisori.// Ce înger mîntuie-n ev, roza/ din coloritul nul, mai ştiu./ Dincolo, ritul nu-l mai ştiu:/ ce înger mântui nevroza// când lacrimele-n harpe, trec/ nu sânge ca de nalbe perne?/ Un sânge cade-n alb, – eterne,/ când lacrimile-n har, petrec?“ Decantate în retortele livrescului şi ale ludicului, versurile lui şerban Foarţă fascinează prin ecourile cultural-rafinate pe care le declanşează, prin suavitatea de tonalitate şi precizia de ritm, dar, deopotrivă, şi prin cultivarea abundentă a paradoxului, a deturului logic, a incantaţiilor şi volutelor imagistice din care nu e absent un vag aer ritualic, o atmosferă de ezoterism: „În unduire ca de şarpe/ de pene, umerii ei cad;/ de pe neumerii ei cad,/ în unduire cad, eşarpe.// De vreme ce-am dezvăluit,/ la spuma nopţilor, – în vălu-i/ las spuma nopţilor: învălui,/ devreme, ce-am dezvăluit“ sau “Aeve-i şarpele-neşarpe./ mult prea învoaltul? (Pinii verzi,/ mult prea în voal.) Tulpinii verzi/ a Evei, şarpele,-n eşarpe// schimbîndu-se, îi dă ocol/ în lente panglici möbusiene;/ în lente, panglici möbusiene,/ schimbîndu-se, îi dă ocol“. Întoarcerea la propriul text, privirea în abis, autoreflectarea, toate acestea sunt elemente constitutive ale lirismului lui şerban Foarţă, poet şi eseist de amplă forţă conceptuală, predispus, deopotrivă, la structurarea şi destructurarea poemului, la facerea şi analitica versului. Textualismul lui Foarţă este, desigur, unul hiperlucid, unul care celebrează alcătuirea perisabilă, agonală a textului, dar şi situaţiile-limită în care e pusă, uneori, chiar poezia, prin confruntarea permanentă cu propriile ei iluzii şi cu propriile ei limite. Iată de ce atitudinea pe care o are în faţa poeziei şerban Foarţă nu este atât una exclusiv jubilatorie, extatică sau marcată de voluptăţi ale formelor şi sensurilor cuvintelor. Există, camuflată îndărătul reprezentărilor ludicului sau livrescului, o anume nostalgie a originarităţii, o postură elegiacă a eului care îşi percepe cu acuitate propria condiţie crepusculară, pândită de efemer şi fragmentarism, de tentaţia avântului spre înalt şi atracţia abisalului. Recursul la meandrele amăgitoare ale textului este, pentru şerban Foarţă, o asumare a mirajului cuvintelor ce se caută înfrigurate unele pe celelalte, printr-o halucinantă şi proteică tentativă de a restaura legitimitatea fiinţei şi rostirii poetice, într-o lume postmodernă relativizantă şi ironică, în care iluzia are o postură clandestină şi gratuitatea ficţionalului pare perpetuu sabotată de radicalitatea lucidităţii.

 

Iulian Boldea

Ludicul şi livrescul

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)