Rădăcinile ploilor sunt amare

Ovidiu Pecican

          Cariera de romancier a lui Alexandru Vlad, iniţiată după ce prozatorul înregistrase o recunoaştere literară ca autor de proză scurtă, continuă. Frigul verii (1985) – naraţiune de război, evocând momentul întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste – a rămas, vreme de două decenii, o apariţie singulară în ansamblul textelor autorului care, în perioada de după apariţia romanului, a explorat formula reportajului artistic (Atena, Atena, 1994 şi Fals tratat de convieţuire, 2002), eseul (Sticla de lampă, 2002), chiar publicistica (Vara mai nepăsători ca iarna, 2005), revenind cu întârziere la genul care îl consacrase (Viaţa mea în slujba statului, 2004). Apariţia în 2008 a Curcubeului dublu a marcat însă revenirea la proza artistică de amplă alonjă – chiar dacă alcătuită mozaicat, din texte ce puteau da impresia compozitului –, într-o formulă romanescă totuşi, unde se regăseau câteva trăsături ale scrisului literar al autorului: atenţia pentru stil, perspectiva intelectuală proiectată asupra universului rural, pariul pe realism, sensibilitatea pentru detaliul cu încărcătură poetică, dar cu alură intens realistă. Propunerea scriitorului i-a putut deruta pe unii comentatori, tulburându-le obişnuinţele prin situarea în afara modelor ficţionale dominante ale momentului, dar convergenţa cu scrisul de până atunci al lui Alexandru Vlad nu lasă îndoieli asupra continuării unui drum cu amprentă personală distinctă, coerent cu sine însuşi.
          Cel care l-a readus însă pe Alexandru Vlad înapoi în prim-planul receptării, părăsit pe nesimţite, din discreţie şi autoexigenţă, cândva pe la sfârşitul anilor ’80, în împrejurările dificile ale schimbării de paradigmă socială şi politică, pentru a fi regăsit abia după două decade, a fost/este romanul Ploile amare (Bistriţa: Ed. Charmides, 2011, 446 p.). Aici, romancierul care, nu o dată, s-a mărturisit admirator robust al lui Joseph Conrad, povesteşte despre comunitatea rurală din împrejurimile Clujului confruntată cândva, într-un trecut al dominaţiei ideologice totalitare postbelice, cu stihiile acvatice dezlănţuite. Un sat sub ameninţarea inundaţiilor, o lume izolată de împrejurări – ploi „amare“, dar şi ape umflate –, un orizont al diluviului iminent, pe care un citat din profetul Iuda îl circumscrie cel mai bine: „Nori fără apă, duşi de vânturi! Pomi de toamnă târzie, fără rod, morţi de-a binelea, smulşi din rădăcină!“ (p. 255)... Protagoniştii sunt câţiva dintre săteni, bărbaţi şi femei, mai degrabă tehnicieni, intelectuali rurali sau oameni cu trăiri şi gânduri ce depăşesc orizontul de preocupări al ţăranului propriu-zis, fără a deveni, prin aceasta, nişte destine excepţionale. Pe parcursul cărţii, fiecare dintre ei îşi dezvăluie complexităţile, în cadre narative marcate de această previzibilitate a pedepsei pentru vini de natură morală numai întrucâtva dezvăluite, dar cuprinzând şi componente specifice regimului şi procedurilor politice abuzive, şi fantasmărilor erotice, şi unui mod de a fi al relei aşezări în viaţă. „... Când o să treacă apele vom fi în regulă din toate punctele de vedere“ (p. 240), spune un personaj care tocmai ordonase arderea vechilor registre contabile, sperând într-un nou început şi manifestându-şi autoritar punctul de vedere. Cum inundaţiile acoperiseră un sfert din întreaga ţară, teza lui apare plauzibilă.
          Situaţia conturează un cadru în care personajele – un reprezentant al autorităţii, un predicator neoprotestant, un sacerdot de vocaţie fost arestat şi târât prin bolgiile reeducării, un fermier specializat în creşterea de găini carnivore, un felcer şi un doctor etc. – evoluează sub constrângeri stihiale (naturale, deci transcendente, precum inundaţiile, dar şi sociale, precum ameninţarea autorităţilor şi a sistemului de relaţii pe care acestea îl patronează) într-o formulă de austeritate şi de izolare care evocă tripla constrângere din teatru (loc, timp, acţiune). Un Macondo dezvrăjit şi realist, mai aproape de N.[ădrag], satul din Animale bolnave de Nicolae Breban – de universul romanelor autorului îl apropie şi unele dintre tipurile umane evocate, predicatorul penticostal ori preotul ispăşitor –, nu fără a se constitui şi într-o replică la adresa satului lui D. R. Popescu, unde „mortul se umflă mereu“. De altfel, construit în conformitate cu un faimos pariu care pretinde romancierului să se desprindă de autobiografic pentru a se dovedi apt de „invenţiune“, spre a fi acceptat în lumea ficţionarilor autentici, întregul roman Ploile amare evocă lumi scriitoriceşti, de la motivul principal, al lichefierii universale (adus de Ghilgameş şi de Biblie, prin Lacustra lui Bacovia şi Iona lui Marin Sorescu), musteşte de sugestii livreşti, comunică, dincolo de stratul tegumentar realist şi particularizant făcut cu măiestrie să sune autentic şi instituindu-şi propria verosimilitate, cu o întreagă tradiţie literară. Se disting şi bine ţinute în frâu replici la congeneri precum Groşan – cum se întâmplă în secvenţa găinilor carnivore, care evocă, prin savoarea umorului reţinut cu severitate, notoria discuţie a ţiganului Elizeu cu reprezentatul autorităţii marţiale din Caravana cinematografică – ori la scenele erotice brebaniene, la Vlad mai degrabă sugerate, precum între cea care arde dosarele compromiţătoare şi şeful ei direct.
          Una dintre virtuţile modului de a compune şi recompune realitatea în interiorul lumii lui ficţionale vine, la Alexandru Vlad, din faptul că autorul veghează cu un ochi attic asupra acurateţei, nu doar gramaticale, a frazelor, ci şi asupra lucrurilor despre care ele vorbesc. Umorul nu devine niciodată umor, deşi e limpede că ar fi foarte simplu ca autorul să exploateze acel filon, dacă ar dori-o, senzualitatea şi erotismul rămân difuze şi bine strunite, nu invadează pagina altfel decât duhul Zburătorului încreţea pielea copilelor virginale de odinioară. În modul cum se aşază Vlad în faţa paginii redescoperi una dintre distanţele – bine marcate de măsură – pe care marii ardeleni (Rebreanu, Agârbiceanu, Pavel Dan) le aşezau între ei şi foaia pe care scriau, dar mai e şi o inefabilă, foarte subţire dâră poetică, pe care aş vedea-o mai curând provenind dinspre o sensibilitate de tip nipon, dinspre un Kawabata sau un Kurosawa. Aceasta rezultă cu claritate şi din ansamblul acestei construcţii de cuvinte care este romanul Ploile amare: parabolă etică, dar, în acelaşi timp, şi întâmplare contextualizabilă deplin în împrejurări istorice date, într-un sat ardelenesc de podiş. Ezitarea cititorului şi câştigul lui maxim vin şi din această dinamică a du-te-vinoului între planul simbolic şi cel realist, ca şi înspre al treilea pol posibil, lectura livrescă, răsfirarea printre cărţile scoase din rafturi cărora Vlad le răspunde sau le continuă, într-un fel sau altul, ideaţia ori/şi modalităţile. Astfel, în cercuri concentrice şi la diverse niveluri, romanul lui Alexandru Vlad poate ajunge să te poarte departe: în amnioticul misterios pe care subconştientul nu lasă ca luciditatea maturităţii să nu-l resoarbă nicicum, în insulele sudice ale lui Conrad, alte spaţii ale claustrării şi dezbaterilor etice, în Yoknapatawpha faulkneriană şi, poate neaşteptat, în haikuurile lui Basho.
          Ploile amare e încă un vehicul de hârtie care, în mod misterios, te poartă departe şi în felurite chipuri, lăsându-te, totodată, acasă; poate că aşa ar trebui să fie toate cărţile, să te facă să călătoreşti pe fluxuri şi refluxuri doar în parte explicabile, antrenând noi şi vechi dimensiuni în periplurile cititorului, atrăgând aceste maree în zona peisajelor străbătute mereu, dar niciodată din acelaşi punct de plecare şi în acelaşi fel. Când găsim astfel de cărţi, fie că le citim uşor sau dificil, că ne plac sau nu ne plac, folosul rămâne unul major, iar autorul – memorabil.

 

Ovidiu Pecican

Rădăcinile ploilor sunt amare (Alexandru Vlad, Ploile amare. Bistriţa: Ed. Charmides, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)