O poetică a romanului românesc modern

 

Carmen Elena Andrei

          Prolifica perioadă a începuturilor activităţii publicistice a lui Nicolae Balotă demonstrează, pe lângă impresionanta erudiţie, anvergura culturală şi elevaţia spirituală, şi o altă calitate a criticului, la fel de importantă, credem noi: acribia în abordarea tuturor domeniilor literaturii. Critica, poezia şi proza, dar şi teatrul, cu implicaţiile fiecăruia dintre aceste sectoare, intră în preocupările tânărului redactor al revistei orădene Familia, articolele sale publicate aici, dar şi în alte reviste de cultură ale vremii, oferind o bază teoretică solidă şi coerentă, chiar dacă preocuparea criticului nu era, în mod declarat, aceea de a fundamenta o estetică proprie.1 Ne propunem, în cele ce urmează, să readucem în atenţie ideile exprimate de Nicolae Balotă în legătură cu factorii ce puteau să influenţeze, în perioada şaizecistă, starea romanului românesc. Într-o epocă în care căutarea unor formule ce doreau să faciliteze metamorfoza necesară a romanului era atât de evidentă, Nicolae Balotă construieşte un demers teoretic inedit şi incitant, având ca punct de plecare relaţia romanului cu miturile.2
          Nu credem că există critic preocupat de evoluţia romanului care să nu-şi fi pus problema cauzelor proteismului acestei specii, calitate pe deplin demonstrată de-a lungul istoriei sale. Nicolae Balotă ne oferă o inedită analiză a caracterului contradictoriu ce generează tensiunea interioară a scrierii romaneşti, chiar dacă specia în sine este considerată cea mai lentă în adaptarea la noile tipare. Elementul de noutate ni-l relevă următoarea frază: „Fapt e că putem considera romanul din zilele noastre specia literară prin excelenţă antinomică“.3 Într-un studiu pe care Nicolae Manolescu l-ar fi considerat un exemplu de „critică intensivă“4, Nicolae Balotă ne oferă una dintre cele mai concentrate, dar şi cele mai incitante perspective asupra romanului contemporan. În concepţia sa, caducitatea romanului rezidă tocmai în esenţa sa antinomică. Optsprezece perechi antinomice defineşte criticul, unele elocvente prin însăşi numirea lor, asemenea unor axiome, altele însă neaşteptate şi necesitând un ghid de comprehensiune din partea autorului.
          1. Real şi nonreal. Prima surpriză a cititorului este mutarea centrului de greutate al realismului dinspre romanul secolului al XIX-lea spre cel al secolului al XX-lea, explicată prin „obsesia documentarului“, apanaj al celui din urmă. Criticul oferă şi un exemplu surprinzător prin romanul declarat antirealist al lui Robbe-Grillet, căruia îi reproşează chiar obedienţa faţă de realul senzorial. Însă cea mai interesantă consideraţie ni se pare cea referitoare la apartenenţa romanului contemporan la un alt soi de realitate romanescă, cea a cuvântului (eternul laitmotiv al ideaţiei lui Nicolae Balotă), diferită de cea epică, a lumii fenomenologice. Întrebarea retorică din final: „Lumea cuvântului nu este şi ea o realitate?“ trebuie citită, desigur, ca o invitaţie la meditaţie, la o redefinire chiar a conceptului de realism.
          2. Prezentare-reprezentare. Cel de-al doilea termen al perechii antinomice pare desluşit, „reprezentarea“ realităţii fiind un concept destul de transparent. În legătură cu primul însă, Nicolae Balotă crede că romanul conemporan încearcă accesul la modalităţile prezentării, vorbind despre lucruri nu din afara lor, ci din interiorul lor. Criticul va reitera aici una dintre convingerile sale nu numai privind esenţa noului roman, dar şi cea a criticii contemporane. Lăsând deschisă oportunitatea altor posibile interpretări, el încheie din nou cu o interogaţie cu caracter retoric: „Este cu adevărat creator cel care joacă rolul creatorului atotvăzător [...] sau cel care renunţând la acest rol caută să determine creaţia să se prezinte de la sine?“
          3. Perechea antinomică Conştiinţă şi realitate se bazează pe o altă subtilă dihotomie: „roman vorbitor“ – „roman mut“. În noul roman, vocea auctorială se estompează (aplicând o strategie a tăcerii), iar conştiinţa este substituită cu ajutorul unor noi maniere de a sonda psihicul uman: comportamentismul, configuraţionismul, psihanaliza ş.a.
         4. Epic şi nonepic. Deşi consideră că romanul nonepic a fost încercat încă de romantici, Nicolae Balotă acordă totuşi creditul instaurării acestei formule romancierilor secolului al XX-lea. Beneficiul renunţării la prerogativele epicului (anecdoticul, intriga etc.) este acela că „O arhitectură non-epică poate utiliza tehnici diverse: a juxtapunerii, a contiguităţilor, a asociaţiilor, tehnica serială şi altele“, ceea ce, în opinia criticului, nu atrage după sine pieirea romanului, ci, dimpotrivă, revigorarea sa.
          5. Sens şi nonsens. „A face văzute semnele prin obscurizarea semnificaţiilor este, poate, tendinţa esenţială a artei moderne“; iată propoziţia-cheie a acestei demonstraţii. Răsturnării raportului semn-semnificaţie, Nicolae Balotă îi asociază o substituire de ordin ontologic, marcată de dominaţia unei lumi a accidentelor, a nesemnificativului, pe care romanul contemporan o promovează.
          6. Identitatea şi nonidentitatea realului şi a raţionalului. Din acest punct de vedere, cel care intuieşte posibila iraţionalitate a realului este, în opinia lui Nicolae Balotă, Dostoievski, însă abia în romanul contemporan această nouă perspectivă devine programatică şi operaţională pentru scriitori. Perechea antinomică nu mai funcţionează însă în cazul „realităţii romaneşti“, cea din interiorul operei, care îşi este sieşi suficientă, consideră criticul.
          7. Identitatea şi nonidentitatea lumii şi limbajului. Această antinomie este evident generată de convingerea criticului că limbajul romanului reprezintă o realitate în  sine – considerată trăsătură dominantă a romanului contemporan. „Romanul e un univers discursiv“, afirmă Nicolae Balotă; iar această lume nominală este cea care îndreptăţeşte însăşi existenţa operei: „Realitatea pentru romancier e, ca şi pentru orice artist, un cosmos metaforic“. Observaţia cea mai pertinentă a acestui paragraf o reprezintă însă cea referitoare la adevărata revoluţie în limbajul romanului, care nu se produsese încă (spre deosebire de alte arte sau chiar de poezie) şi care, în viziunea criticului, avea să apară doar prin perseverenţa în păstrarea antinomiei lume-limbaj, şi nu prin încercarea de a o reduce la unul dintre termenii săi.
          8. Agonia şi triumful imaginarului. Dezvoltarea unor curente ideologice şi literare, precum fenomenologia şi suprarealismul, a atras după sine crearea unei polarităţi excesive în privinţa rolului ficţiunii în roman. În opinia lui Nicolae Balotă, deşi partizanii imaginarului erau mai aproape de condiţia însăşi a romanului ca operă de ficţiune, în mod paradoxal, salvarea imaginarului vine de la marii săi opozanţi, precum senzualiştii, neorealiştii sau obiectiviştii, a căror ancorare excesivă în real a condus la demonetizarea acestuia, şi deci a deschis noi căi de afirmare imaginaţiei creatoare. „Văzul dus la graniţele sale poate fi născător de viziune“, conchide criticul metaforic.
          9. Moartea personajului – naşterea romanului-personaj. Estomparea graniţelor individualului, tendinţa spre exprimarea unui eu difuz, având drept consecinţă „constituirea unui nou organism uman indivizibil“, este acceptată de către Nicolae Balotă ca una dintre tendinţele majore ale noului roman, care va duce la mutaţia exprimată prin această antinomie.
          10. Patos şi apatie. Scurta demonstraţie a criticului se centrează pe ideea că, în pofida tuturor încercărilor de de-sentimentalizare, de negare a afectivului ale unor romancieri contemporani, singura înnoire cu adevărat posibilă, din acest punct de vedere, este revalorificarea, pe noi coordonate, a pateticului.
          11. Evocare şi invocare. Criticul susţine că „opoziţia evocare-invocare nu este nici ea ireductibilă“, oferind exemplul elocvent al scriitorilor suprarealişti, ale căror opere, deşi centrate pe tehnica invocării, nu elimină definitiv evocarea specifică romanului de tip clasic.
          12. Formal- nformal. Ceea ce aduce nou Nicolae Balotă aici este redefinirea termenilor antinomiei. Formalul nu se reduce, în accepţia sa, la convenţional, chiar dacă prin convenţii se asigură coerenţa formală a materiei romaneşti; iar încercarea de înlăturare a sa în romanul contemporan nu are drept consecinţă pierderea „substanţialului uman“, care prin însăşi prezenţa sa readuce ordinea formală pe făgaşul său, chiar şi în contextul unei dezordini informale.
          13. Expresie şi construcţie. Ca şi în cazul celorlalte antinomii, şi aici autorul pune în oglindă romanul clasic şi cel modern, insistând de această dată asupra unui aspect formal, acela al organizării materialului epic. Tendinţa spre reflexivitate a autorului noului roman este considerată responsabilă oarecum pentru mutarea accentului de pe expresie pe construcţie. şi aici însă se întrevede o punte de legătură între „vechi şi nou“, căci „arta reflexivă, indirectă, nu e mai puţin un stil nou al expresiei artistice“.
          14. Anemie şi pletorism. Surprinzătoare prin ineditul denominaţiei termenilor săi, această antinomie semnalează devitalizarea romanului contemporan din pricina tendinţei spre conceptualizare şi abstractizare şi, concomitent, o tendinţă de exacerbare a umoralului, a instinctualului. Criticul lasă însă nefinalizată demonstraţia sa, încheind cu afirmarea faptului că această formă de pletorism nu este singura modalitate prin care se poate evita anemia în substanţa romanescă.
          15. Spiritual-aspiritual. „O lume pur fenomenală, în care nici măcar umbra numenului (sub forma aluziei sau a interogării) nu mai apare, aceasta este lumea romanului actual.“ Frază sentenţioasă, urmată de o dezavuare a tendinţei romanului contemporan de a accepta orice formă a transcendenţei, pusă pe seama incapacităţii romancierului de a transcende. „Păcatul“ de a elimina numinosul, atât de prezent în diverse forme ale sale în toate epocile romanului, este asimilat cu procesul desacralizării epopeii, ce a dus la dispariţia acesteia. Tehnica maieutică a criticii lui Nicolae Balotă se vădeşte şi în finalul interogativ al acestui paragraf: „Există operă mare în spaţiul purei fenomenalităţi?“
          16. Autonomie şi heteronomie. Romanul este considerat nucleul artistic în jurul căru;ia gravitează toate artele contemporane, de vreme ce se vorbeşte despre o arhitectură, o poezie sau chiar o muzică romanescă. Sincretismul artelor este pus nu numai pe seama tehnicilor comune, ci, mai ales, explicat printr-o nouă poziţie în privinţa expresiei artistice. Prin exemplul lui S. Beckett, criticul probează succesul unei estetici a nonexpresiei, care îşi dovedise deja validitatea în alte arte.
          17. Invazie şi evaziune. Situaţia relaţiei instanţelor narative în noul roman, procesul însuşi de receptare a operei naşte, în opinia lui Nicolae Balotă, această dihotomie, care se manifestă însă sincretic, căci, prin invazia ficţionalului, cititorul este ajutat să evadeze din sine. Cele două experienţe-limită „îşi dispută fiinţa oricărui roman major“.
          18. Roman şi antiroman. Directă şi tranşantă ni se pare aici luarea de poziţie a criticului nostru cu referire la tendinţa manifestă de negare a tuturor prerogativelor romanului clasic, în încercarea de înnoire cu orice preţ a romanului contemporan. Subtilă şi elegantă, ca în toate prilejurile în care se manifestă, este ironia exprimată în fraze laconice de tipul: „A căuta noul e, de altfel, modul infailibil de a nu-l găsi“. Certitudinea lui Nicolae Balotă vine din experienţa verificată deja a câtorva „mari“ ai romanului contemporan, care „şi-au clădit edificiul romanesc scriind un roman al romanului“.
          Această inedită poetică a romanului in nuce, a cărei validitate nu credem că poate fi contestată, are un singur neajuns: rămâne în stadiul de proiect, chiar dacă în volumul Euphorion5 Nicolae Balotă va relua problema antinomiilor, pe care le consideră mereu consubstanţiale. Oricare dintre perechile antinomice propuse funcţionează după principiul „coincidentia oppositorum“, şi nu prin reducţii unilaterale, ne asigură criticul. Găsim aici o mai veche şi, în acelaşi timp, mereu nouă propensiune a criticului pentru paradox, înţeles ca formă de manifestare sincronă a celor mai neaşteptate formule estetice.
          Privirea lui Nicolae Balotă asupra „fenomenului romanesc“ este una panoramică, dar scrutătoare în aceeaşi măsură. Comparatistul este atent la toate evenimentele culturale ce influenţau, într-o oarecare măsură, conturarea unei direcţii clare în drumul romanului spre propria esenţă. Astfel, vorbind despre colocviul organizat la Centrul de Filologie şi Literaturi Romanice din Strasbourg, în 1970, afirmă că acesta avea rolul de a răspunde la întrebările referitoare la rostul romanului în societatea contemporană şi şansele sale de supravieţuire în viitor. O problemă sociologică şi de filosofie a culturii în acelaşi timp, deoarece romanul este o formă a imaginarului cu funcţie antropologică. Desigur, întreaga disertaţie a criticului porneşte de la manifestările din deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut ale unor tendinţe pe care le consideră „antiromaneşti“, în sensul opoziţiei lor faţă de romanul tradiţional, dintre care cea mai reprezentativă era cea a „noului roman“ francez.6 Dintre mutaţiile pe care le preconizau noii prozatori, cea mai relevată i se pare criticului cea din sfera limbajului romanesc, care pare să prevaleze:

Niciuna din propensiunile antibalzaciene ale romanului nou – dizolvarea caracterelor, eliminarea intrigii liniare, renunţarea la analiza psihologică tradiţională etc. – nu au importanţa acţiunii (am putea spune agresiunii) „noilor romancieri“ asupra limbajului romanesc. Căci pentru aceşti scriitori nu faptul, ci cuvântul este elementul esenţial într-o ficţiune.7

Din aceeaşi sferă de mutaţii majore face parte, crede Nicolae Balotă, şi tendinţa de de-ficţionalizare a romanului, „o încărcare a ţesăturii romaneşti cu un material conceptual, ori cu «obiecte», de fapt cu o epură a realului“.8 Noul roman vădea o clară tendinţă spre poematizare, prin preluarea a numeroase „tehnici“ din sfera lirismului (sistemul repetiţiilor, al laitmotivelor, folosirea temei cu variaţiuni etc.). Despre felul cum se reflectă toate aceste mutaţii în opera unor importanţi scriitori români, va vorbi Nicolae Balotă în impresionantele sale volume dedicate prozei. Iar unul dintre cele mai mari merite ale sale îl reprezintă raportarea permanentă a scriitorilor români la marile valori ale literaturii universale.


1. Nicolae Balotă a publicat, în perioada 1965-1979, peste şase sute de articole de critică şi eseuri dedicate fenomenului literar românesc în toate revistele de cultură ale vremii (cele mai multe în România literară, Luceafărul, Familia, Tribuna şi Steaua).
2. Cf. Nicolae Balotă, Romanul în lumina miturilor (I), Familia, nr. 8, aug. 1967, p. 14; Mitologie şi romanesc, Familia, nr. 11, nov. 1967, p. 16; Timpul mitic şi romanul modern, Familia, nr. 12, dec. 1967, p. 16.
3. Nicolae Balotă, Antinomiile romanului contemporan, Familia, nr. 10, oct. 1967, p. 11. Toate citatele referitoare la problema antinomiilor au fost preluate din acest articol.
4. Cu referire la articolul „Arghezi vechi şi nou“, semnat de Nicolae Manolescu în România literară, nr. 22, 29 mai 1980, p. 9.
5. Cf. Nicolae Balotă, Euphorion: Eseuri, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1969, p. 118-135.
6. Nicolae Balotă se referă mai ales la prozatorii legaţi, direct sau indirect, de curentul din jurul revistei Tel Quel.
7. Nicolae Balotă, Viitorul romanului, in Umanităţi, Bucureşti: Editura Eminescu, 1973, p. 121.
8. Aluzia lui Nicolae Balotă se referă la timiditatea romancierilor contemporani de a-şi asuma „funcţia imaginatoare“, despre care vorbea Nathalie Sarraute, în eseul său din 1956. Cf. Nathalie Sarraute, L’Ère du soupçon: essais sur le roman, Paris: Gallimard, 1956.

 

Carmen Elena Andrei

O poetică a romanului românesc modern

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)