Georges Sorel, profet al violenţei
Marxist jansenist ori sociolog protofascist?

Vladimir Tismăneanu


          Tema violenţei politice este din nou, se pare, la ordinea zilei. Idolatrizat sau demonizat, aclamat sau denigrat, profetul violenţei care a fost Georges Sorel continuă să fascineze. Ideile sale, deliberat incandescente şi heterodoxe, trebuie examinate cu grijă şi cu prudenţă sau, spre a relua o imagine a lui Vladimir Streinu scriind despre un alt gânditor iconoclast, cu circumspecţia cu care te apropii de posibile otrăvuri. A denunţat ceea ce el numea iluziile progresului şi a anunţat o izbăvire apocaliptică prin repudierea compromisurilor liberale şi năruirea democraţiilor occidentale. Marxist jansenist cum l-a numit Leszek Kolakowski ori sociolog protofascist, a fost un etern rebel, un adept al distrugerii unei lumi pe care o privea drept materializarea Păcatului, a injustiţiei şi a mediocrităţii. Editura Humanitas publică acum, în colecţia „Zeitgeist“, cea mai faimoasă carte a lui Sorel, Reflecţii asupra violenţei.
          Într-adevăr, dintre toţi gânditorii care s-au ocupat de problemele politice, legaţi de tradiţia marxistă, niciunul nu şi-a păstrat mai mult timp actualitatea – cel puţin la această răspântie a anarhiei cognitive – decât filosoful politic francez Georges Sorel (1847-1922). Scriind la începutul secolului, el a înţeles mai bine decât mulţi dintre socialiştii oficiali ai perioadei, ostatici ai unei paradigme evoluţioniste, că indivizii nu se angajează în politică de dragul unor demonstraţii carteziene, ci datorită imaginilor vii, atractive, magnetice, care le pot structura universul mental. E limpede că el s-a înşelat în privinţa valorii universale a mitului grevei generale. Nu mai puţin eronată este părerea lui cu privire la virtutea sanctificatoare, catartică, a violenţei proletare. Însă un lucru l-a intuit corect, iar intuiţia lui era, evident, nemarxistă: puterea mitului ca discurs sau poveste a originii, mişcării, direcţiei, ca sursă a mândriei celor fără de privilegii, balsam pentru sinele umilit. Miturile nu sunt descrieri banale ale societăţii visate, ci îndemnuri la acţiune. Sau, cum spune Sorel: „Mitul nu poate fi respins, pentru că, în esenţă, este identic cu convingerile unui grup, fiind expresia acestor convingeri în limbajul mişcării; în consecinţă, el nu poate fi analizat pe părţi care ar putea fi aduse în planul descrierilor istorice“.
          Ideile lui Georges Sorel au exercitat o influenţă majoră asupra fascistului Benito Mussolini şi leninistului Antonio Gramsci, doi revoluţionari ai secolului XX, cu convingeri radical diferite în numeroase privinţe, dar uniţi la capitolul aversiunii în raport cu valorile şi instituţiile burgheze. Ambii au insistat asupra rolului crucial al mitului în politica modernă. Lenin, se ştie, şi-a bătut joc în public de ideile lui Sorel; el împărtăşea totuşi cu scriitorul francez ura faţă de valorile burgheze şi cultul violenţei. Sorel, la rândul lui, a aplaudat revolta bolşevică, a atacat violent încercările Occidentului de a izola Rusia Sovietică şi chiar a sfârşit un articol intitulat În apărarea lui Lenin cu următoarele cuvinte dramatice: „Blestemate să fie democraţiile plutocrate care înfometează Rusia! Sunt doar un bătrân a cărui viaţă se află la cheremul accidentelor minore, dar daţi-mi voie, înainte de a coborî în mormânt, să asist la umilirea arogantelor democraţii burgheze, astăzi ruşinos de triumfătoare“.
          Isaiah Berlin a caracterizat filosofia mitului politic concepută de Sorel drept paradigma majoră pentru înţelegerea epocii noastre: „Pentru Sorel, funcţia miturilor nu e aceea de a domoli energiile, ci de a le direcţiona şi a îndemna la acţiune. Ele fac acest lucru prin faptul că întrupează o viziune dinamică asupra vieţii, cu atât mai convingătoare cu cât e iraţională şi, de aceea, nesupusă criticilor şi refuzului universitarilor înfumuraţi“. Mitul are funcţia de a crea „naraţiunea unei stări de spirit“. Romantismul politic este de negândit în absenţa mitului.
          În viziunea lui Sorel, miturile politice „nu sunt descrieri ale lucrurilor, ci expresii ale unei hotărâri de a acţiona“. Nu importa veracitatea, ci credibilitatea lor, capacitatea de a inspira entuziasme, pasiuni şi iluminări colective. Aşa a conceput Lenin partidul bolşevic ca avangardă revoluţionară, aşa a conceput Hitler „revoluţia rasială“, ca respingeri ale lumii existente în numele unei promisiuni de a întemeia comunitatea purificată şi de a aboli distanţa dintre imanenţă şi transcendenţă. Experienţele catastrofice ale veacului al XX-lea au arătat unde duc asemenea himere. Ceea ce impune necesitatea de a cunoaşte originile, dinamica şi efectele lor dacă dorim să înţelegem cum sunt posibile asemenea apocaliptice naufragii. Un homme averti en vaut deux.

PS: Marx spunea că istoria se repetă. Mai întâi tragedie, apoi farsă.

 

Vladimir Tismăneanu

Georges Sorel, profet al violenţei. Marxist jansenist ori sociolog protofascist?

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)