Peregrinărilei lui Beke György în timp şi spaţiu

Cseke Péter

          În Istoria literaturii maghiare din România 1918-1989, Gavril Scridon tratează opera scriitorului Beke György (1927-2007) în capitolul „Literatura reportajului“. Cei care cunosc activitatea scriitorului-reporter îi dau dreptate istoricului literar care afirma în 1996 că Beke este „cel mai productiv dintre toţi scriitorii maghiari din România, care adună imagini, chipuri de oameni şi fapte de pe o arie geografică foarte largă, cuprinsă între podişurile Transilvaniei, câmpia Bărăganului, Moldova şi apele Dunării“. Din cei optzeci de ani de viaţă, a petrecut douăzeci şi patru în ţinutul natal numit Trei Scaune, care păstrează memoria Revoluţiei de la 1848, iar apoi douăzeci şi doi de ani a servit la Bucureşti, a lucrat şaisprezece ani în capitala Ardealului, iar la şaizeci şi doi s-a mutat la Budapesta.
          În prima parte a carierei sale, activitatea literară a lui Beke se caracterizează prin căutări instinctive. Cutreiera ţara, căuta „oameni şi locuri“. Punctele sale de referinţă au fost valorile umane şi morale pe care le-a dobândit în Secuime, în pământul său natal. În anii căutărilor a încercat mai multe genuri literare (schiţă, nuvelă, roman, teatru etc.). Traducerile sale din autorii clasici şi contemporani români pot constitui şi în sine o operă de mare anvergură. Pe lângă traducerea unor opere de Dinicu Golescu, Jean Bart, Zaharia Stancu, Petre Sălcudeanu, Ion Brad etc., în anul 1972 a publicat un volum de interviuri, apărut în limbile maghiară şi română (Tolmács nélkül/ Fără interpret), care conţine 56 de convorbiri despre legăturile literare româno-maghiare. De altfel, el este primul care a adunat şi a selectat aforisme româneşti (A kő bölcsessége a keménység, 1976; Kagylók tengerzúgással, 2001).    
          Analizând traiectoria ascendentă a carierei sale, pe care aş numi-o perioada peregrinărilor conştiente, criticii lui Beke subliniază că acesta reuşeşte să ajungă cu o uşurinţă şi naturaleţe debordantă pe aceeaşi lungime de undă sentimentală şi spirituală cu oamenii pe care îi  prezintă în reportajele sale. Îi descoperă aparent din întâmplare, însă în realitate toate faptele reflectate de Beke au un scop precis, o finalitate determinată. „Am rătăcit destul fără a avea un plan anume“ – mărturiseşte ulterior, descoperind că timpul şi posibilităţile trebuie folosite cu chibzuinţă. În cele ce urmează, putem fi martorii „accelerării“ activităţii sale de scriitor şi reporter, rezultând într-o productivitate care îl ridică peste colegii săi de breaslă. Pe lângă capacitatea sa de muncă extraordinară, opera sa este datorată şi persoanelor de diferite naţionalităţi pe care le intervievează şi care se deschid cu uşurinţă în faţa lui. Nu este vorba numai de abordarea jovială a oamenilor, care insuflă încredere, ci mai ales de capacitatea empatică de a se identifica cu soarta altora.
          Toate genurile pe care le abordeză, toate scrierile pe care le publică poartă trăsăturile acestei viziuni literare. În structura reportajelor sale apar elemente diferite, precum descrierea, publicarea de documente, viul grai şi reflecţiile scriitoriceşti. Alegerea reportajelor care apar în acelaşi volum reflectă de asemenea un mod conştient de creaţie. Prin urmare, volumele despre peregrinări s-au constituit într-o serie care sugerează un plan bine gândit. De fapt, între cărţile despre peregrinări şi ansamblul operei sale există aceeaşi strânsă interdependenţă.
          În timp ce unii dintre criticii săi i-au reproşat lipsa modului de abordare reportericesc din romanele sale, alţii au descoperit cu bucurie virtuozitatea scriitorului în reportajele sale. Într-adevăr, volumele sale de peregrinări poartă pecetea experienţei acumulate în cursul scrierii schiţelor, nuvelelor şi romanelor, al activităţii de traducător pe care a depus-o. Din această cauză, aceste volume transmit un mesaj care are valenţe estetice. Operele sale sunt unice prin descrierea prezentului şi trecutului locurilor pe unde a trecut, prin bogăţia de informaţii adunate, prin reflectarea fidelă a realităţii şi a spiritului locului, astfel încât îndeamnă, prin caracterul lor de „totalitate subiectivă“, la umplerea golurilor din cercetările  legate de istoria naţiunii maghiare. 
          După cum formula bunul său prieten, regretatul Fodor Sándor, peregrinările lui Beke au avut în acea perioadă valoarea unui adevărat recensământ neoficial. Cele opt volume ale peregrinărilor lui Beke apărute la Editura Mundus din Budapesta (Barangolások Erdélyben) sunt originate în perioada petrecută în România. Toţi cei care l-am întâlnit pe Beke în 1988-’89 am putut observa o schimbare esenţială de viziune în modul său de lucru. Un element important al acestei viziuni – dincolo de nedreptăţile suferite – a fost lepădarea de iluziile trecutului.
          Aşa cum aflăm din jurnalul publicat sub titlul A lándzsa hegye (Vârful suliţei) (Budapest – Ungvár: Apáczai Könyvmðhely – Intermix Kiadó, 1993), nu a renunţat la scris nici după infarctul suferit în urma şicanelor la care a fost supus de Securitate după apariţia volumului Boltívek teherbírása (Însemnări din Maramureş şi Satu Mare).
          După infarct a lucrat la bibliografia adnotată a ziarului Népi Egység (Unitatea poporului), apărut în Braşov şi apoi la Sfântu-Gheorghe, în redacţia căruia şi-a făcut „ucenicia“. În acest timp de reflecţii a redescoperit istoria maghiarimii transilvănene din perioada 1944-1947, fapt care l-a îndemnat la realizarea unui bilanţ reflectat în romane autobiografice.
          Reportajele care au urmat poartă pecetea sentimentului că soarta i-a dat încă o şansă după ce s-a refăcut în urma infarctului. Nu se gândeşte să părăsească ţara decât în ultima perioadă a dictaturii, atunci când în România a devenit din nou imposibilă tipărirea numelor maghiare ale localităţilor. Ceea ce a făcut totodată imposibilă continuarea seriei volumelor despre peregrinări.
          Istoricul maghiar Borsi-Kálmán Béla, originar din Seini, a trecut în revistă locurile copilăriei sale, aşa cum apar în ediţia din 1998 a volumului Însemnări din Maramureş şi Satu Mare. În volum nu există nicio informaţie greşită şi nicio argumentaţie falsă. Elaborarea detaliilor şi structura generală a operei creează impresia unui ton unitar, astfel încât construcţia are o bază solidă. Frazele se succed în mod firesc, iar textul este atât de coerent, încât iscă întrebarea: este oare textul din 1998 diferit de cel din 1983? Concluziile lui Borsi-Kálmán sunt cu siguranţă valabile pentru întreaga ediţie nouă a operei:

Este de înţeles dacă un autor profită de ocazia reeditării operelor sale pentru a-şi cizela stilul, a-şi întări argumentele, a clarifica unele detalii. Este de înţeles dacă include teme, analize şi interpretări noi, pe care nu le poseda în momentul primei publicări, care au fost interzise de cenzor sau la care – aşa cum s-a întâmplat în ultimul deceniu al „epocii de aur“ ceauşiste – a renunţat de bunăvoie din motive evidente. [...] Este de asemenea de înţeles dacă omite secvenţe (de exemplu cele care amintesc de mentalitatea anacronică a construcţiei societăţii socialiste) despre care presupune că nu interesează cititorul de astăzi. Însă prin aceasta comite involuntar o nouă culpă: mutilarea textului erodează caracterul de document de epocă al operei, în ciuda faptului că fiecare ciclu consemnează două date de apariţie (anul primei publicări şi anul revizuirii). (Egy erdélyi író-riporter nyomdokain, Kortárs, 1999, p. 6, 100-105)

În concepţia lui Borsi, valoarea şi autenticitatea operei ar fi crescut dacă autorul ar fi găsit metode de a semnala – cu ajutorul microfilologiei – locul şi proporţiile modificărilor din text. Acest lucru ar fi fost util şi pentru că majoritatea volumelor de peregrinări au avut şi „variante de sertar“.

 

Cseke Péter

Peregrinărilei lui Beke György în timp şi spaţiu

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)