Vasile Gogea între iritare şi expresivitate

Irina Petraş

          Cartea de acum – OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită; cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu şi o galerie de portrete propusă de Nicolae Ioniţă, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2012, 152 de pagini – reia ediţia din 2002 (eseu postfaţat atunci de Mircea Muthu), îi adaugă şapte dintre moftemele publicate în serial în Tribuna şi o galerie de 22 de excelente portrete-caricaturi, obţinute graţie ploieşteanului Nicolae Ioniţă, cel care a editat de curând un album în trei volume, Caragiale portretizat de graficieni de marcă din toată lumea (cei care nu ştiu încă de el pot consulta site-ul www.personality.com.ro).
          Mai întâi, să constat câteva coincidenţe de situare. Vorbind, în ultima vreme, despre Eminescu şi Caragiale, am identificat în opera lor două repere ale începutului nostru continuu. În prefaţa sa, Gh. Grigurcu citeşte tabletele lui Vasile Gogea şi, în seama lor, vorbeşte despre „binomul contrastant Eminescu-Caragiale“ al staturii noastre identitare: „Primul termen ar corespunde laturii hard a sufletului naţional indigen, grave, profunde, cu un ethos accentuat, cel de-al doilea, laturii soft, neserioase, superficiale, amorale. Să precizăm că nu e vorba de-o criză, de un dezechilibru al mentalităţii noastre intrinseci, ci de o complementaritate, de un «echilibru între antiteze» ce acoperă o rezonabilă autocaracterizare a fenomenologiei româneşti“. Iar Vasile Gogea scrie: „Vreau să spun că există (folosind expresiile fostului meu profesor de etică şi estetică din studenţie, Tudor Cătineanu) două enunţuri esenţiale pentru definirea spiritualităţii româneşti: unul de fundal şi unul de relief. Eminescu şi Caragiale le-au epuizat şi gramatical, şi atitudinal“. Nu sunt sigură că repartizarea aceasta e fără rest şi că nu are momente de inversare a axului. Oricum, cu Eminescu ne putem bate în piept apropo de înalta noastră genialitate (scutiţi de orice continuare), iar cu Caragiale, ne putem scuza de orice tare, el fiind de vină, cu patternurile sale perfect mulate pe caracterul nostru, că nu înaintăm (scutiţi, din nou, de efortul oricărei ieşiri din tiparul păgubos). Începuturile pot fi pentru noi şi temporar constructive, cu proiecte îndrăzneţe şi arhitecturi inedite, dar, la fel de bine, pot să se preschimbe în demolări şi lamentări pe ruine. Vasile Gogea instrumentează în iuţile şi deloc superficialele sale secţiuni această stare între. Mai spune Vasile Gogea şi că I. L. Caragiale nu e nici actual, nici actualizabil, ci etern. Se referă, astfel, la arta sa durabilă – „Nenea Iancu a ştiut (şi a simţit) să scrie pe «portative» adecvate şi despre «lampionul» de la «Iunion», şi despre «făclia de paşte»“. La miezul tare al valorii estetice care acceptă interpretări variate şi se lasă adaptat la vremi şi năravuri: „înţelegem mai exact aceste spuse ale lui Ibrăileanu: «Caragiale nu va fi niciodată inactual, sau cu totul inactual». […] Nu e nevoie să-l actualizăm, deoarece există ceva indestructibil în structura operei sale care o determină să nu fie niciodată inactuală. Acest ceva care ţine de arhitectura interioară (specifică şi universală în acelaşi timp) a sufletului omenesc îl califică pe Caragiale (cu o formulă acreditată de Jan Kott, cu referire la Shakespeare) drept «contemporan», nu numai al nostru şi nu numai în prezent“. Cam în acelaşi sens afirmam şi eu că nu există caragialism autentic decât în lecturile inteligente ale operei sale.
          Lucrurile sunt atent explicate de la bun început, dar e limpede că aparteurile lui Vasile Gogea sunt, cum bine zicea Claudiu Groza la lansarea cărţii, „pentru oameni deştepţi“. Vasile Gogea îl reciteşte pe Caragiale învârtejit, cu lansare mitraliată de conexiuni surprinzătoare, în lanţ de slăbiciuni prinse necruţător în insectarul lecturii sale critice, dar şi de linkuri subtile spre toate timpurile şi modurile identitare: „Simţ enorm şi văz monstruos – obişnuia să spună Ion Luca Caragiale, cel pe care îl vom numi în continuare, cu tandră veneraţie, Nenea Iancu […] Aşa cum, mai târziu, Mircea Eliade «a văzut» sacrul ascuns, mascat, deghizat în profan, Nenea Iancu a cercetat, când cu umor, când cu sarcasm, eternul uman în oceanul derizoriului omenesc (prea omenesc, ar spune Nietzsche). Dacă Mircea Eliade va găsi în ritualul magic procedura de trecere între sacru şi profan, Nenea Iancu a identificat moftul ca element ultim constitutiv al unei metaforice structuri atomice a derizoriului“.
          Volumul extrage câteva secvenţe din cronicile la prima ediţie. Am descoperit, astfel, la Constantin Cubleşan o sintagmă pe care sunt gata s-o împrumut, fiind ea şi premonitorie – cozerie pamfletară: „Acest tip de cozerie pamfletară se citeşte cu amuzament, cu interes şi chiar cu iritare“. În 2002, Vasile Gogea nu ştia încă cât de redutabil blogger va ajunge în 2012. Nici că această formulă destinsă şi responsabilă, larg accesibilă şi accesabilă pe întreg mapamondul, îi va veni mănuşă. Că pofta sa de taclale subţiri va avea un extraordinar spaţiu de enunţare, iar generozitatea sa „de breaslă“ se va putea desfăşura în largul ei. Am găsit în dezinvoltura secţiunilor sale în literatură şi societate – rapide şi cu schepsis, punând punctul pe i, dar lăsând loc de întors prin puncte de suspensie cu tâlc – premisele comentariilor de pe blog. Aşa pot accepta chiar şi adresarea cu „Nenea Iancu“, la care mă crispasem în prima clipă. Caragiale este partener de conversaţie şi de disecţie, dar nu prin locurile comune ale încremenitelor în proiect lecturi didactice, ci prin secvenţe din presă, din corespondenţă, din operă, mai puţin cunoscute şi rareori frecventate de comentatori, ancorate deopotrivă în contemporaneitatea lui Caragiale şi în timpul nostru. Aiuritoare punere în oglindă, cu acces atât la iritabilitate, cât şi la expresivitate. Ochelarii lui Nenea Iancu sunt instrument perfect de cercetat la microscop, prin detalii infime, ori telescopic, de la distanţa încheierilor etico-filosofico-sociologice, societatea românească de ieri şi de azi. Multe dintre tablete intră în dialog ori în polemică amicală cu exegeţii lui Caragiale, de la ştefan Cazimir („Pentru a răspunde la această întrebare îl luăm drept «călăuză» pe profesorul ştefan Cazimir – cel din I. L. Caragiale faţă cu kitschul“ […], căci acesta are dreptate: „Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufletească“, ba, mai mult, adaugă Vasile Gogea, „moftangiul vine dintr-o provincie a sufletului românesc. O «provincie» şi istorică şi eternă, pe care nici o putere din lume n-o va putea «ocupa» vreodată. O «provincie» care «fierbe» mai ales în epocile de tranziţie, de «europenizare» aşa cum a fost şi epoca lui Nenea Iancu“ –, şi nu pe „cel din Camera Deputaţilor, de astăzi, unde face el însuşi figură de personaj caragialian“) şi Mircea Iorgulescu (cu Marea trăncăneală şi vorbitul ca singură ocupaţie „statornică şi acaparantă“) la Ion Vartic şi Nicolae Manolescu.
          Am reţinut şi relaţia cu moartea a lui Mitică. Din perspectiva morţii intravitale, îl descriam altădată ca nemuritor trăind imponderabil în „afacerea“ cotidiană. Moartea sa e tic verbal: „ţaţo, mor“, „parol! să mă-ngropi!“ „Ei, fugi că mor!“ Înfulecând lacom, Mitică, întrebat ce face, răspunde: „Mă apăr de moarte, monşer!“. Vasile Gogea vede aici „secretul“ „eternei contemporaneităţi a lui Nenea Iancu: «apărându-se de moarte», lumea lui (lumea noastră) rămâne neschimbată. Pentru societatea românească, nu mai e nevoie de un alt «ofiţer al stării civile» după Caragiale. Nunţi, botezuri, înmormântări, moşteniri, «rivuluţii»… toate se petrec, de o sută cincizeci de ani, la fel pe aceste meleaguri. Nimic nu clinteşte – din semnificaţiile ei – replica lui Mitică: «– Ce-şti copil?». Până la urmă, ăsta pare a fi blestemul nostru: a nu vrea să fii copil, a te apăra (cu orice mijloace) de moarte, deci a nu te schimba. Numai derizoriul este etern (trăncănitul, «trasul palmelor», înfulecatul)“.
          Opera lui Caragiale e o „casă a oglinzilor“ deformante preschimbate în „ferestre“ prin care „poţi vedea «afară», dar poţi – cu puţin curaj – să zăreşti şi în abisul din tine însuţi. şi, de acolo, de undeva, Nenea Anghelache, «cuminte», ne face cu ochiul!“ Încheierea cărţii pune pe gânduri: „Sub orice mască s-ar ascunde, frica pare să fie, în universul literar al lui Caragiale, singurul sentiment uman rezistent la coroziunea moftului. Aşadar, aş spune parafrazând, că nu de Caragiale mi-e frică, ci de monumentalele lui frici mă cutremur!“

 

Irina Petraş

Vasile Gogea între iritare şi expresivitate (Vasile Gogea, OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu. Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)