Caragiale în anul 2012

Ionel Popa

          Suplimentul României literare, nr. 18/4 mai 2012, cuprinde răspunsurile la întrebarea Cum citim pe Caragiale astăzi? Răspunsurile au fost de toate felurile şi de toate calibrele. Pornind de la respectivele răspunsuri, îmi permit cîteva glose. Toate citatele şi trimiterile trimit la răspunsurile inserate în acest supliment.


*

          Parcurgînd răspunsurile, am constatat că predomină interpretarea sociologică (chiar ideologică), sub umbrela ideii, destul de labilă, la îndemîna oricui (!): „Caragiale contemporanul nostru“. Citirea doar „realistă“ covîrşeşte şi deviază substanţa şi sensul operei lui Ion Luca Caragiale. Altfel spus, predomină lectura extraestetică. Predomină lectura politică, dependentă de o teză sau o prejudecată (Irina Petraş). Asta din partea profesioniştilor, ce să mai vorbim de cititorul de rînd, cît mai există el.
           Vechiile clişee proletcultiste: „realism critic“, „satiră împotriva burghezo-moşierimii“ au fost înlocuite de clişeul „contemporanul nostru“, care a ajuns un simplu înlocuitor.


*


          „Lecturile diverse pe care textul caragialian le suscită şi astăzi nu sunt decît feşe ale lumii noastre de ieri şi de azi, definiţii ale fiinţei noastre lăuntrice. [Caragiale] ne defineşte cu acurateţe starea morală, relieful ontologic şi caracterul“ (Iulian Boldea). „Exagerarea“ şi în interpretarea doar sociologică vine din aceea că scriitorul clasic, recte Caragiale, îşi ia materialul dintr-o lume puternic individualizată istoric, social, etic, etnic, chiar, şi se trece cu vederea puterea (dar şi scopul) lui de generalizare. Eu sunt „imparţial ca tot românul“ şi spun că toate acestea sunt „icoana“ omului universal şi etern, dar care, parcă, nu e făcut după chipul şi asemănarea Domnului!


*


          „Valabilitatea seculară a lui Caragiale se explică nu neapărat şi exclusiv prin încremenirea românească într-un tipar anacronic, ci prin capacitatea sa, rară, de a vedea categorial. Ochiul său descoperă şi reţine umanul tipic şi repetabil. Decorul de epocă e simplu décor, la care punerile în scenă pot renunţa. […] carnavalul lumii – teatrul cu măşti nenumărate – reproduce nu o epocă, ci gesturi, ticuri, relaţii omeneşti, neschimbate de secole [de fapt de cînd e omul – I. P.]“ (Irina Petraş).


*


          Dilemă: E bine şi corect sau nu ca fiecare să aibă un Caragiale al său? „Daţi-mi voie! […] Din această dilemă“ putem ieşi. Da! Dar, în măsura în care se respectă fundamentul şi spiritul clasic ale operei şi nu cădem în „exageraţiuni“ şi în „fandacsie“ din orgoliul originalităţii.


*


          Nu întîmplător clasicul cultivă cu prioritate tragedia şi comedia (este inspirat de cele două muze surori, Melpomene şi Talia). Catharsisul şi rîsul dăunează grav bolilor de tot felul.


*


          Critica, mai de ieri, mai de azi, şi-a propus (inconştient?) să-l contrazică pe E. Lovinescu în părerea lui despre opera lui Caragiale.
 E de mirare cum Lovinescu, cu pregătirea lui clasică temeinică, a putut formula ideea „inactualităţi“ operei lui Nenea Iancu, negîndu-i în felul aceste universalitatea.


*


          Ion Luca Caragiale este clasicul în toate sensurile tari şi slabe ale lexemului.


*


          Caracterologia clasică înseamnă universalitate şi perenitate; cea realistă o ilustrează pe aceasta în circumstanţe istorice, sociale, etnice. Clasicul creează tipuri umane universale; realistul tipuri concrete, bine individualizate istoric, social, temperamental. În limbaj modern (?!), clasicul creează arhetipuri, realistul doar tipuri. Clasicul este atemporal, realistul este temporal.


*


          Universalul şi eternitatea se exprimă, „se întrupează“ numai prin particular şi temporal. De aici decurge „sentimentul actualităţii“. Numai prin particular şi temporal putem determina specificul fiecărui clasic dintr-o cronologie.


*


          Clasicul este un observator moral. Moralistul este grefierul etic al vremurilor sale. El nu gîndeşte şi nu operează ca economistul, sociologul etc. Dar aceştia îl pot folosi. (Cf. Gelu Negrea)


*


          Clasicul nu are organul nici al utopiei, nici al distopiei. Cel venit din realism, condimentat ideologic, îl are. Meritul „realistului (!)“ Caragiale stă în abţinerea de a concepe utopii ca „remediu“ la realitate (cf. Marta Petreu). Clasicul refuză (e incompatibil cu) visul, fantezia (fantazarea), vizionarismul. El este un cinic şi sceptic. „Raţionalist sceptic şi cinic [clasicul] nu vizează doar malformaţiile morale şi de limbaj ale unei «societăţi» în tranziţie, ci pe cele ale umanului însuşi“ (Paul Cernat).


*


          Ceea ce avem şi trăim sau vedem pe sticlă sunt caragialisme care concretizează istoric-temporal pînă la grotesc defectele umane universale şi perene, care merg pînă în ontologic.


*


          Ca autentic histrion (în sensul etimologic al cuvîntului), Caragiale poartă mai multe măşti atitudinale şi creatoare.


*


          Pînă şi marile nuvele „naturaliste“ şi „fantastice“ ilustrează, în ultimă instanţă, tot trăsături umane universale şi dintotdeauna: slăbiciunea în faţa celor două dimensiuni ontice (şi misterioase), Erosul şi Thanatosul, şi plăcerea de a fantaza şi explica realităţi care depăşesc imediatul raţional.


*


          „Tabla de materii“ a clasicului poate fi următoarea: prostia, îngîmfarea, lichelismul, minciuna, bîrfa, zavistia, demagogia, corupţia, parvenitismul, lăcomia, vanitatea, politicianismul, tranzacţionalismul, moftul, cu tipurile: mama, copilul, familia, amicul, funcţionarul, bonjuristul, jurnalistul, familistul, amorezul, adulterina, fanfaronul.


*


          Avînd drept material didactic (de lucru) doar opera lui I. L. Caragiale, se poate elabora (ar fi trebuit scris pînă acum!) un tratat despre feţele şi tehnicile comicului. Mai aşteptăm teoreticianul!


*


          Mergînd doar pe abordarea sociologică a operei lui Caragiale şi aclamînd-o pentru „realismul“ (veridicitatea, verosimilitatea) ei, putem ajunge la aprobarea celor care l-au acuzat pe Caragiale că a denigrat poporul român, cei care l-au considerat ultimul ocupant fanariot, care a rîs de tot ce este românesc. Aceeaşi ar mai avea un argument: explicit sau implicit, în oarecari împrejurări, omul şi scriitorul Caragiale s-a considerat superior tuturor scriitorilor români trecuţi sau contemporani lui. Vorba lui Mihai Zamfir, Caragiale a suferit de „complexul superiorităţii“. Dacă ar fi să-i recunoaştem o astfel de superioritate, aceea ar fi de logică şi limbă. Dar, numai alături de Mihai Eminescu, contemporanul său.


*


          În dorinţa lor de a argumenta „Ion Luca Caragiale contemporanul nostru“, unii au găsit în opera lui elemente care anticipează existenţialismul, absurdul, chiar postmodernismul, toţi uitînd că mai există clasicismul, temelia trainică a oricărei literaturi (culturi), uitînd că din clasicism, printr-o succesiune de pro şi contra, s-au născut toate teoriile, curentele, ideologiile literare (artistice).


*


          Îndrăznesc să formulez o întrebare: cum se face că ardelenii, faţă de care I. L. Caragiale a avut cîteva ieşiri mai mult decît polemice, îl percep mult mai aproape de esenţa lui literar-estetică decît „sudiştii“? Evident că teza trebuie documentată printr-o cercetare de istorie literară care să ducă mai departe, în profunzime, unele încercări anterioare cu privire la circulaţia şi receptarea operei lui Caragiale de-a lungul timpului în spaţiul transilvan.


*


          Nu din orgoliu naţional, ci bazat pe realitatea operei, repet şi eu: I. L. Caragiale este un clasic universal.
          Întrebare, retorică acum, către ministrul culturii (?!), către ICR, către edituri şi traducători: cîte traduceri s-au făcut şi tipărit în limbi de circulaţie cu ocazia aniversării (160 de ani) şi a comemorării (100 de ani) lui I. L. Caragiale? Spectacolele, seminariile, simpozioanele, conferinţele, chiar înregistrate pe suport ultramodern şi arhivate, nu pot ţine locul contactului direct cu textul tipărit.

 

Ionel Popa

Caragiale în anul 2012

» anul XXIII, 2012, nr. 8 (267)