Despre viaţă

Alexander Baumgarten

Orice activitate practică înseamnă,
în cele din urmă,
ceea ce trece dincolo de ea.
Hans Georg Gadamer, Elogiul teoriei

          Onoarea de a vorbi în faţa dumneavoastră, închizând un ciclu de studii în filosofie pe care unii îl împliniţi, alţii doar îi serbaţi pe cei dintâi, este un rar prilej de a medita, în faţa întregii comunităţi academice reunite, asupra a ceea ce este mai important, mai semnificativ, mai unificator în întreaga experienţă intelectuală a absolvenţilor noştri. Simultan cu această propunere de urcuş intelectual spre ceea ce un gânditor recent intitula „lucrurile cu ade­vărat importante“, voi asuma o presupoziţie cunoscută de când lumea, dar me­reu în contradicţie cu însăşi cunoaşterea ei: faptul că întotdeauna, ceea ce este important, ceea ce merită făcut, ceea ce este mai originar, întemeietor şi mai ales dătător de sens este prin natura lui omis, lăsat deoparte, trecut cu vederea. Aceasta, dintr-un motiv simplu: principiile unei acţiuni sunt întotdeauna faţă de acţiune precum ochiul faţă de lucrurile vizibile. Ca să le vadă, el trebuie să se uite pe sine.
          În acest sens voi face exerciţiul de mai jos: voi propune ochiului din metafora mea să revină asupra lui însuşi, atât cât acest lucru este posibil, reflectând asupra condiţiei dumneavoastră de tineri absolvenţi de Filosofie. Această absolvire nu are loc aiurea şi aievea, ci într-un loc şi un timp determinat. Veţi primi în curând o licenţă la Universitatea din Cluj, într-un moment în care iraţionalitatea, vehemenţa, neastâm­părul mercantil şi în general indisponibilitatea pentru principii şi pentru viaţa teoretică domină spaţiul nostru public. Într-un asemenea moment lipsit de nobleţe, dumneavoastră primiţi o licenţă în filosofie în­tr-un loc demn: Filosofia de la Cluj, spaţiu al exerciţiului teoriei, cu un renume şi o clasificare de prim ordin.
          Acesta este contextul în care ne des­fă­şurăm meditaţia. Ea porneşte de la fapte simple şi de la clişeele limbajului comun, pentru a le critica şi a extrage din ele sensul pe care îl urmărim aici. Din acest motiv mi-am ales ca subiect de meditaţie „viaţa“ însăşi: întrucât ambiguitatea acestui cuvânt face să alunece în vocabularul nostru cotidian sensuri confuze ale acestui termen, care ne prefigurează idealuri inconsistente şi menite să ne abată de la principiile pe care le invocam în debutul acestor rânduri. Iar de la iluziile cotidianului însuşi, cred că acest termen face să alunece sensurile confuze şi spre preocupările filosofiei înseşi, conducând la moduri de practicare a ei care îşi blochează accesul la principii.
          Prima dovadă că aşa stau lucrurile este faptul că noi numim adesea viaţa ca scop al studiilor. Niciun context nu este mai nimerit decât acesta de faţă pentru a critica prezenta definiţie. Ea funcţionează în limbajul nostru cotidian drept o sursă de iluzii: spunem adesea, şi părinţii noştri spun: Du-te la şcoală, fiule, ca să te pregăteşti pentru viaţă. Vom putea accepta cu inima uşoară în două sensuri adevărul definiţiei prezentate: ea „merge“ în cazurile ştiin­ţelor exacte, acolo unde însuşirea unor cunoştinţe definitive face posibilă practica lor; căci o bună reţetă de aplicare a asfaltului se execută, nu se discută. Iar această „execuţie“ lasă un loc generos vieţii, parcurse fără prea multe întrebări, în confortul casnic asigurat de o viaţă publică aşe­za­tă. Dimpotrivă, în cazul filosofiei, faptul că învăţarea şi cercetarea nu se pot disocia decât cu riscul blocării gândirii în clişee face ca definiţia vieţii ca scop al studiilor să devină inoperantă. Absolvind Filosofia, nu ne pregătim pentru viaţă ca pentru altceva, ci trebuie să înţelegem altfel viaţa. Or, asupra acestui altfel se referă întreaga expunere prezentă.
          Ni-l putem aminti pe Platon, cel tânăr, întrebându-se dacă filosofia merită practicată doar în tinereţe sau dacă ea devine natural un mod permanent al vieţii, odată ce i-am gustat mierea. Însă el nu poate fi pentru noi un punct de plecare nemediat, deoa­rece ne desparte de el o experienţă istorică în care viaţa însăşi a pătruns în filosofie, ca un concept propriu al acesteia, făcând concurenţă elogiului (doar iniţial platonician) patetic al teoriei. Interogaţia acestei experienţe istorice, în care atât teoria, cât şi via­ţa au primit semnificaţii noi, este mai interesantă decât o reîntâlnire cu Platon, dacă admitem că înţelegerea acestei experienţe ne poate conduce, dacă nu la Platon însuşi, la ceea ce a rezultat ulterior din vorbele lui şi ne afectează nouă în profunzime întregul intelect.
          De aceea, sunt de părere că suma cli­şee­lor de limbaj ale vieţii nu trimite spre vorbitorii simpli şi cotidieni care vehiculează aceste clişee. Nu ei au coborât viaţa din buna fraternitate cu teoreticul, ci acest lucru s-a petrecut în interiorul filosofiei re­cente. Acolo trebuie căutată, cred, sursa confuziei şi sursa neînţelegerii vieţii chiar în lumea noastră cotidiană. Această confuzie s-a produs recent, dintr-o greşită înţelegere a mesajului gânditorilor finalului secolului al XIX-lea şi ai primei jumătăţi a secolului XX, atunci când aceştia au înţeles să formuleze critici la adresa modernităţii şi să-i declame eşecul. Prin urmare, nu mă di­sociez de aceste critici, ci voi încerca să de­nunţ înţelegerea eronată a sensului lor.
          Voi lua trei exemple scurte. Primul: când Friedrich Nietzsche face elogiul vieţii împotriva „invenţiei“ socratice a conceptului, el face implicit o critică a falsei vieţi născute din ignorarea instinctului nestăvilit al aces­teia, dar niciodată nu priveşte viaţa ca un scop în sine, dincolo de care nu ar exis­ta un scop inerent al ei, fie şi în autode­pă­şirea acesteia. Al doilea: când Martin Hei­deg­ger enunţă principiile constituirii im­perso­nalului în cotidian, el indică drept sursă sistemul relaţiilor unei comunităţi care funcţionează tacit şi necritic, dar niciodată nu neagă faptul că întreaga cultură occidentală înseamnă o organizare a vieţii în funcţie de logos, organizare provenită din stră­lucitul pariu eleat al identităţii dintre fiinţă şi gândire. Al treilea: când Hannah Arendt arată că mitul modern al muncii înseamnă plasarea vieţii noastre într-un orizont fals, din cauza faptului că vieţii îi sunt fixate mereu scopuri din afara ei, pentru care ea este mereu sacrificată, este adevărat că ea indică revenirea la modul grec al înţelegerii vieţii repliate asupra ei înseşi, dar nu este adevărat că ea vede în viaţă un simplu scop, de vreme ce apelează tocmai la celebra distincţie aristotelică dintre viaţă şi viaţa cea bună.
          Ruptura s-a produs, cred, în momentul în care o greşită înţelegere a imperativului categoric kantian a fost aplicată acestor trei filosofii de mai sus. Căci este, într-adevăr, un temei al civilizaţiei noastre, universal acceptabil, faptul că ceilalţi, din afara mea, nu pot fi doar mijloace, ci sunt în esenţa lor scopuri în sine. Dar când acest imperativ categoric a fost aplicat şi asupra mea, din el a rezultat o micşorare a fiinţei uma­ne, o reducere a idealurilor noastre la simplul fapt relativist de a consuma şi dez­volta noi nevoi, un hedonism capabil să anu­leze prestigiul intelectului în faţa unei pretinse „vieţi“ coborâte din această conceptualizare în spaţiul accepţiilor cotidiene. De aici provine falsa impresie că, odată încheiat ciclul licenţei în filosofie, ne pregătim pentru „viaţă“, ca şi cum am putea-o defini în afara teoreticului, ca un element de alt gen decât acesta din urmă.
          În faţa acestei înţelegeri mult prea su­mare a vieţii, aş îndrăzni să fac, pentru dumneavoastră, un elogiu al teoriei, preluând cunoscuta sintagmă gadameriană. Îmi vin în minte două ipostaze opuse: vă amintiţi, nu-i aşa, splendidul pasaj din Iliada în care sunt enumerate corăbiile aheilor, înaintea faptelor lor de vitejie. Pasajul poartă numele de „catalog al corăbiilor“, iar aici enume­rarea este făcută în virtutea unui destin, care depăşeşte simpla viaţă a corăbierilor şi care o înnobilează. La fel, după încheierea raţionamentului meu, se va citi şi aici un catalog, al numelor dumneavoastră. Să com­parăm acum această trimitere spre des­tin făcută de Homer cu o piesă muzicală a lumii contemporane, emblematică pentru cultura noastră prezentă: când 4 Non Blondes cântă Bigger, Better, Faster, More, frumosul cântec exprimă potenţarea infinită a trăirii repliate peste sine, fără un obiect care să depăşească prin natura lui această trăire. Ne aflăm la antipodul logic al catalogului corăbiilor. Dacă în primul caz ne aflam într-o deplină posesie a sensului, atunci cântecul evocat ascunde în mesajul lui exact ceea ce vroia mai puţin să spună: că viaţa re­pli­a­tă peste sine duce la suprimarea sensului.
          Dar, ca întotdeauna, soluţia se regăseşte săpând tocmai în istoria care a produs eroarea. Săpând aici, descoperim că suntem o cultură care s-a născut dintr-o frază simplă a unui grec, care spune că faptul nostru de a fi şi gândirea sunt acelaşi lucru. Aceas­ta înseamnă pentru noi faptul că omul european a asumat decisiv că întâlnirea cu adevărul nu înseamnă consumarea unor po­ţiuni, nu înseamnă mestecarea unor frun­ze ameţitoare, nu înseamnă visele revelatorii şi nu înseamnă cititul în stele, ci înseamnă practicarea teoriei ca scop al vieţii, încrezătoare în faptul că ea este un produs derivat al teoriei înseşi. Modelul filosofic pe care îl asum pentru aceste rânduri revine la Plotin. Pentru el, intelectul şi viaţa, ca principii, sunt derivatele a ceva de nenumit, spre care ele tind la infinit. Dacă viaţa coboară din intelect, este firesc ca ea să tindă nostalgic spre originea sa.
          Concret, aceasta înseamnă că merită să ne dedicăm studiului întreaga viaţă, definind studiul drept scop al vieţii şi definind fericirea drept viaţa în interiorul schimbului inteligent şi binevoitor al argumentelor. De aceea cred că merită să asumaţi licenţa în filosofie cu sentimentul că merită să frecventezi mai ales textele mari ale filosofiei, că merită să faci sacrificii pentru a-ţi cum­păra cărţi şi să meditezi la ele întreaga viaţă, că merită să participi activ la o cultură în care viaţa se depăşeşte pe sine, că merită să îţi desăvârşeşti competenţele pentru a traduce în limba română textele formatoare ale filosofiei înainte să te pronunţi asupra lor. Pentru a preciza orientarea unui gest: faptul că lucrez, împreună cu o admirabilă echipă, la prima versiune românească a Sum­mei theologice nu este un gest de simplă erudiţie, ci este un gest fundamental public, de persuasiune a comunităţii mele asupra a ceea ce cred că merită frecventat.
          Din aceste motive, felicitările mele pentru tinerii noştri absolvenţi au coloratura caldă şi fraternă a unui elogiu al teoriei, pe care trebuie, astăzi mai mult decât altădată, să o ocrotim ca pe sursa fundamentală de sens a culturii noastre.

Lecţie festivă de închidere
a anului universitar 2011-2012,
la Filosofie, la Universitatea din Cluj.

 

Alexander Baumgarten

Despre viaţă

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)