Poeme de Cristina Onofre

apă

Când era secetă
timpul se scurgea prin crăpături,
îl urmăream şi-i închideam vizuina
aşa cum făceam
cu şerpii, în joacă.
Nimic nu se mişca
până când începea să plouă,
când sufletul meu călătorea
prin aerul nevăzut, diafan,
al sufletului tău.
Alcătuiam atunci o singură fântână
în preajma căreia
se-nălţa până la cer
lanul de fluturi.


aer

Ce mult e
de când zburam amândoi,
aripă lângă aripă,
purtând în noi
pâinea şi sarea pământului
spre o lume nevăzută a păsărilor
în care cântecul, ca şi roua,
ridica pleoapele transparente
ale dimineţii.


pământ

Tăcută şi singură
o rază a lunii
se aşază uneori pe ramuri,
în grădinile tale,
abia putând fi văzută,
luminând o pârtie
între cer şi pământ,
acolo unde zăpada
se luptă cu armatele
aprigului vânt de amiazănoapte,
deasupra pământurilor lumii,
unde ciocănitorile
se auzeau
bătând un ritm aproape uitat,
un ritm
pe care numai copacii însinguraţi
şi călugării bătrâni, la vecernie,
sfetnicii tăi,
îl mai ştiau.

 

Cristina Onofre

apă, aer, pământ

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)