Focul de dimineaţă

Olimpiu Nuşfelean

          Oare cum ar fi dacă aş crede, desigur visând cu ochii larg deschişi, că sunt  plămădit doar din pământ, din care cresc şi în care mă întorc, definitiv, captivul unei finitudini precise?... Un boţ de pământ pentru care aerul, apa şi soarele sunt – cum să zic? – doar nişte atribute, ce asigură şi vali­dea­ză o esenţă... telurică... Ele, aceste atribute, îl fac să fie viu doar pentru a-i conferi identitatea. Cresc din pământ, îmi iau puterea doar din el, ca să mă întorc apoi în el, cu toate cărţile citite sau scrise..., fără nicio pretenţie metafizică. Un Anteu... de pământ, fără jocuri mitologice, pre-istoric, pre-socratic, pre-creştin... Nu sclavul plăcerilor lumeşti, ci insul – aşteptat de Eden? – care ignoră că este pândit de vină. Poate aşa, fără să fiu un militant ecologist – când prezentul ne învaţă noi sintagme – sau un poet visător, aş şti cum să procedez, aş fi în stare, aş avea un organ si­gur ca să percept exact, netransfigurat, toate da­rurile pământului, ale acestui colţ de exis­ten­ţă, în care izvorul nu-şi varsă (încă) apa în­tr-un lac otrăvit, iar floarea de salcâm îşi desface splendoarea de simplul drag al primăverii...
          În vreme aceasta aerul îmi înveleşte lu­mea proprie – cea... concretă – ca un plă­mân exterior şi transparent, inevitabil, apa şi soarele îmi aduc câteva privilegii mijlocite de zodia mea – a racului. Pe lângă cititul cărţilor, nu există mai mare plăcere decât zăbava pe o plajă însorită, în proximitatea mării, cu lungi evadări în valul neodihnit, printre meduze imprevizibile şi peşti veşnic hoinari, sau tentaţia ajungerii cu barca în larg, acolo unde delfinii se copilăresc în im­periul unei zile senine. Sau, în plină vară, tră­ind primul semn al regresului cosmic prin căutarea unei terase ocolite de clienţi, o terasă tăcută şi aproape pustie, unde, cu halba de bere alături, ferit de o conversaţie inutilă, savurez ultimele publicaţii literare tipărite (pe hârtie)... Poate pe o terasă a mării?!...
          Iată însă că în această risipire inocentă (deşi nu cred că termenul „risipire“ este cel mai potrivit, precum nepotrivită mi s-ar părea şi sintagma „pierdere de sine“), pă­mân­tul din care sunt alcătuit, apa ce îmi astâmpără setea, aerul ce îmi susţine benefic chimia interioară, focul care pur şi simplu mă încălzeşte, făcând din Terra o planetă locuibilă, toate acestea se trans­fi­gurează. Apa devine plutire sau lunecare (prin viaţă?), aerul devine zbor, focul – lumină călăuzitoare, pământul dobândeşte suflet!... Un suflet al său! Aş putea spune că toată această transfigurare este rezultatul minţii mele inventive, iubitoare de fantezii, dar asta ar însemna să cred sau să accept că pământul, trecut prin toate devenirile sa­le, a fost făcut ca să mă „prilejuiască“ pe mi­ne, exact în acest... contingent, iar eu să fiu învestit cu privilegiul de a-l gândi chiar acum, din nou, în totul... De unde un asemenea orgoliu?
          Mă pot întreba dacă am într-adevăr, eu, privilegiul, forţa transfigurării? De unde venită, de cine conferită această forţă, pe care mulţi cârcotaşi se vor strădui să o infirme? În acest relief rotund, plat, deschis, unde nu se mai văd de atâta vreme marginile lumii? De unde şi până unde să fiu eu înzestrat cu harul transfigurării, al lecturii... duale? Ce legătură are spiritul meu imaginar cu aceste elemente cum sunt pământul, apa, aerul sau focul? Sunt întrebări! Şi umilinţe!... Şi nici nu ştiu dacă aceste două linii de lectură (vorba lui Gaston Bachelard) a realităţii (cum zic) sunt un privilegiu sau un blestem... Sunt obişnuit deja să fac această lectură duală, „pereche“ a lumii, să urmez aceste două lecturi, atât de diferite, una a faptelor, alta a reveriei. Ele împart mereu lumea în două, iar eu mă chinui să le aşez în paginile unei cărţi, împăcându-le, îm­blân­zindu-le, poate, mai bine, conciliindu-le. De o parte tina, aerul, apa, focul... pentru grătar, de cealaltă – făptura (însufleţită), zborul, lunecarea peste potopul devastator, lumina călăuzitoare... Bucuria fiinţării sau frica des-fiinţării.
          Nici nu ştiu, de fapt, care este rostul literaturii (citite sau scrise): elogiul existenţei sau fuga de finitudine, de moarte? Şi ce mai înseamnă moarte când am cunoscut trans­figurarea? Dar care transfigurare?
          Îmi place literatura orfică, acea odă a bucuriei, transcrisă în atâtea limbaje seducătoare, inovative, dar nu ştiu cât este tentaţie sau cât este salvare în apropierea de literatura care se luptă cu răul, care intenţionează să cuprindă – riscant – răul în litera ei, ca să-l exorcizeze. Nu doar să-l „reprezinte“, căci la ce e bună simpla reprezentare a răului? Mă fascinează capacitatea metaforei – generice – de a învălui răul – în poem, ca şi în roman – şi de a-l aduce în văzul lumii, ca pe o pradă scoasă din adâncuri ca să fie anihilată. Acest rău atât de inventiv, la rân­du-i, încât nici nu ştii dacă el (ca reprezentare) este alegerea ta sau tu eşti alegerea... lui. Bineînţeles că, după coborârea lui Iisus în iad, excursia lui Dante prin infern este, pentru scriitor, o consolare. Dar poate fi literatura mai mult decât o consolare, aşa cum o considera şi Thomas Mann? Şi-apoi mai vin şi acei scriitori care prind răul în hamul cuvintelor şi îl obligă să tragă lumea mai departe. În ce direcţie?
          Îmi pun aceste întrebări şi deodată îmi vine în minte acel fragment din eseul despre Psihanaliza focului în care Gaston Bachelard îşi aminteşte:

Cînd eram bolnav, tata îmi făcea focul în ca­meră. El ridica buştenii cu multă grijă peste lemnul cel mărunt, strecurând gră­măjoare de surcele printre ochiurile grătarului. A rata un foc ar fi fost semnul unei nemaipomenite pros­tii. Nu-mi puteam imagina ca tatăl meu să fi avut un egal în această treabă pe care n-o încredinţa niciodată nimănui. De fapt, eu nu ştiu să fi aprins un foc înaintea vârstei de optsprezece ani. Numai atunci când am trăit în singurătate, am putut să fiu stăpânul sobei mele. Dar arta de-a zgândări tăciunii mi-a rămas de la tatăl meu ca o mândrie. Cred că aş prefera, mai degrabă, să ratez o lecţie de filosofie decât să ratez focul meu de dimineaţă.

E nevoie de atât de puţin pentru a trans­forma realitatea în reverie. Pentru a transfigura lumea, pentru a o conecta pe aceasta la un plămân, transparent şi învăluitor, care o tonifică mereu, performându-i chimia. E nevoie de atât de puţin pentru a men­ţine treaz focul viu al literaturii. Ea dă seama despre maturitatea mea. Îmi validează singurătatea, adică identitatea. Dar e vorba de încercarea mea de a fi stăpânul „sobei mele“, al propriului foc, al focului (meu) interior. Ce fac cu el? Ce folos îi dau?
          Sunt un biet boţ de pământ. Mă bucură prospeţimea aerului, învăluirea limpede a apei, lumina nocturnă a stelei. Mi-e atât de bine în condiţia mea simplă, terestră, mă bucură aceste plăceri cotidiene, cupa de ar­gint din care îmi beau miedul zilnic. E bine, e frumos, e plăcut. Dar peste toate vine deodată suflarea Lui!... Le dă un Suflet! Le înzestrează cu o însufleţire neaşteptată. De care, cu sfială, se apropie literatura.
         Când, cum şi de ce ratăm focul literaturii? Focul lecturii literaturii, al lecturii lumii prin literatură? Menţinerea focului literaturii aprins înseamnă păstrarea maturităţii lumii, această lume care atât de repede poate cădea într-o vârstă barbară. E cazul oare să mai repet că exerciţiul transfigurării literare este unul de recunoaştere a prezenţei în lume a flăcării divine?

 

Olimpiu Nuşfelean

Focul de dimineaţă

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)