Subversiunile acvaticului

Iulian Boldea

          Mă simt atras de tristeţea ondulată a apei, de voluptatea ei atavică, de presentimentul neantului pe care îl sugerează, de structura ei informală, de foamea ei ne­disciplinată de spaţiu, de expresivitatea ei blândă şi severă în acelaşi timp. Mă simt fascinat de ameninţările ei potenţiale şi de forţa sa dizolvantă. De agresiunile ei nediferenţiate şi de retranşările ei subite. Fără să posede un tipar propriu, apa împrumută alte şi alte forme şi individualităţi, dis­pu­nând în voie de predispoziţiile fantasmatice ale propriei făpturi fluide şi infidele. Ea se situează mereu între stază şi ex-stază, între fermitatea propriei substanţe şi nestatornicia propriului contur. În dimensiunea acvatică îţi regăseşti, adesea, originile arhetipale, dar şi predispoziţiile informale ale ima­ginarului abisal. Voluptatea de a te cu­funda în apă, de a pătrunde într-o altă stare de agregare şi de a-ţi regăsi apoi condiţia, de a-ţi regăsi obârşiile, căci acvaticul e şi mo­dalitate de regresie, de resorbţie într-o dimensiune a originarului simbolic. Melan­colia apei provine, aş zice, din neputinţa de a se fixa, din neastâmpărul condiţiei, din silnicia cu care percepe orice ob­stacol. Se ştie că elementul acvatic a primit, de-a lungul timpului, însemne simbolice multiple şi diverse. Matrice universală, prin­cipiu vital, spaţiu al nedeterminării şi al reveriei, apa s-a constituit, prin reprezen­tările sale literare şi culturale, într-o paradigmă esen­ţială a elementarului, cu remarcabil poten­ţial literar. Referindu-se la vi­ziu­nile acvatice din proza lui Poe, Bache­lard constată că

în cursul acestei contemplări în profunzi­me, subiectul capătă şi conştiinţa intimităţii sale. Această contemplare nu este deci o Einfühlung nemijlocită, o fuziune fără nicio reţinere. Ea este mai curând o perspectivă de aprofundare, pentru lume şi pentru noi înşine. Ea ne permite să rămânem la distanţă în faţa lumii. În faţa apei adânci, îţi alegi viziunea; poţi să vezi după voie fundul nemişcat sau apa care curge, malul sau infinitul; ai dreptul ambiguu să vezi şi să nu vezi.

Apa reprezintă un stimul al imaginarului, un prag al fantasmelor onirice, o provocare pentru interogaţia filosofică, dar şi o expresie elocventă a abisalităţii spaţiului lăuntric. Reveria acvatică poate îmbrăca, aşa cum s-a mai spus, formele exaltării vitale, ale freneziei senzoriale, expunând în faţa eului alternativa mirajului inexprimabil al unei depărtări care apropie, extazul unei intimităţi învăluitoare şi al unei armonii ce induce o stare de euritmie şi de senzuală despovărare de corporalitate. Reveriile ac­va­ticului presupun însă nu doar accente euforice. Apa favorizează şi un sentiment de nelinişte, de spaimă, de retranşare a fiin­ţei în faţa potenţialităţilor destructive pe care le adăposteşte acest element insidios şi instabil. Călătoria pe mare, crede Bache­lard, „este în realitate o aventură a incon­ştien­tului, o aventură ce se mişcă în noaptea unui suflet“. Apa e, aşadar, un vehicul al subconştientului, nu doar reflectare a lumii. Chevalier şi Gheerbrant ne spun că „visul este cel mai bun agent de informare privind starea psihică a celui care visează [...] el este pentru cel care visează o imagine asupra lui însuşi adesea nebănuită, este un revelator al eului şi al sinelui“. Şi apa e un revelator al sinelui; imersiunea în adâncurile lichide ale mării atrage după sine o nouă confruntare a eului cu propriile sale profunzimi. Pentru aceiaşi autori ai Dic­ţio­narului de simboluri, semnificaţiile sim­bo­lice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante: origine a vieţii, mijloc de purificare şi centru de regenerescenţă. Apa sugerează şi ideea de virtualitate, de promisiune a increatului, de potenţialitate a clarităţii şi de expresivitate a nespusului. Pe de altă par­te, imaginarului acvatic îi sunt de îndată ataşate conotaţii ale erosului. Apa are toate trăsăturile unei fiinţe îndrăgostite de peisajul pe care îl îmbrăţişează, de lucrurile şi făpturile pe care le reflectă în oglinzile fluide ale corpului său lipsit de memorie şi de resentimente. Octavio Paz spune, în cartea sa Dubla flacără:

Conform tradiţiei, dragostea este un indefinibil compus din suflet şi trup. Născându-ne, am fost smulşi totalităţii; în dragoste am simţit cu toţii că ne întoarcem la totalitatea originară. De aceea imaginile poetice transformă persoana iubită în natură – munte, apă, nor, stea, pădure, mare, val –, iar la rândul ei, natura vorbeşte ca şi cum ar fi femeie. Reconciliere cu totalitatea care este lumea.

Apa reprezintă, în sine, o reconciliere a celorlalte elemente, o reunire armonioasă a contrariilor, o împăcare a unor laturi de neîmpăcat. Din aceste motive, dar şi datorită unor raţiuni imponderabile, care ţin de echilibrul nostru nestatornic în clipa aceas­ta prea repede „ce ni s-a dat“, am resimţit dintotdeauna fascinaţia apei, a acestui element situat la limita realului cu imaginarul, la confluenţa apolinicului cu dionisiacul, a dinamismului cu repausul. Apele lim­pezi şi apele tulburate, apele curgătoare şi apele adânci, apele agresive şi apele molcome, apele surâzătoare şi apele încruntate, apele ceremonioase şi apele purificatoare, apele repezi şi apele melancolice, toate aceste forme şi înfăţişări ale acvaticului mi-au vegheat, de-a lungul timpului, reveriile şi tristeţile, mi-au însoţit bucuriile şi amintirile, devenind ele însele o amintire a propriei mele făpturi dintr-o altă viaţă, uitată acum. Seducător şi reductiv, acvaticul e şi un factor de subversiune. El se situează mereu la limita realului empiric, hrănindu-se din iluziile şi fantasmele curgerii necontenite şi subminând excesul de claritate al conştiinţei noastre.

 

Iulian Boldea

Subversiunile acvaticului

» anul XXIII, 2012, nr. 7 (266)