Reverie

Vasile Dan

În apă am murit prima dată. Îmi amintesc
şi acum, vă-ncurajez: nu-i deloc dureros. Dimpotrivă mătasea
ei te înveleşte cu o piele nouă şi transparentă
ca pe un vierme de preţ.
Şi nu te mai lasă din scutecul ei alb
bine încheiat. Şi acum stau în apă uşor legănat
cu bronhiile tremurînde, avide.
Din cînd în cînd doar sar pe uscat.
Atunci mă sufoc. Vorbesc gîfîit, precipitat, 
cu limba uscată, împleticită.
Jos pe nisip sub picioarele goale
las şi acum cîte o urmă uşor tulburată, repede ştearsă.
Părul vîlvoi răscolit ca o pădure în flăcări
îmi stă la fel şi acum.
Cum intră soarele adînc pînă aici
eu însumi par că plutesc captiv
răpit într-un nor albicios.
Ori sub un nor, cel mai adesea,
ce m-acoperă trăgîndu-mă-n sus,
tot mai sus spre tavanul adînc în care cad încet,
deodată cu mine picurii noi dintr-o ploaie ce nu osteneşte
de-atunci invizibilă.